UN TEXT EMINESCU- POETUL ȘI OMUL POLITIC.

Am lipsit, iată, un an, de pe blog. Acum câteva zile am postat un text,  o rămășiță dintr-un răspuns, la o solicitare- textul nu a prea plăcut solicitantului! Revin însă, pentru încălzire, cu un text scurt al lui Eminescu.

E vorba, după cum se vede, despre o comparație între poet și omul politic. Dar, să lăsăm textul să vorbească, iar eu voi reveni, la el, cu comentarii, când va fi cazul.


Iată textul lui Eminescu:

 

Un cititor rus al gazetei ”Le Nord” din Bruxelles trămite acelei redacțiuni o scrisoare deschisă, ca răspuns la scrisoarea asemenea deschisă, pe care d. locotenent-colonel Alecsandri a adresat-o principelui Gorciacoff în privirea cererii de reanexare a Basarabiei.

Foaia noastră a fost una din cele dintâi, cărora d. locotenent- colonel a binevoit a comunica acea scrisoare și pe care am și publicat-o românește la vremea ei. Acum reproducem mai la vale și răspunsul cititorului rus și observăm numai că acestuia i s`a întâmplat un lapsus, adică a alunecat a adresa răspunsul său poetului Vasile Alecsandri, pe când autorul scrisoarei către principele Gorciacoff e fratele poetului, Ioan Alecsandri.

Confundând pe poet cu omul politic, cititorul rus crede, că fiind însuși, om politic, poate da lecții poetului, de aceea răspunde cu un ton oarecum magistral, pe când i s`ar fi cuvenit mai de grabă tonul colegial a unui om ce voește să măsure argumente, nu să împartă învățăminte. Relevăm acest lapsus, nu din altă cauză, ci numai pentru că el e obiectul unui paralogism. Cititorul rus voește să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mișcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet..

Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie și politică, nu este exact. Poeții se găsesc foarte rar- politici câtă frunză și iarbă.

Bunătatea sau netrebnicia unui om politic atârnă de împrejurări, de mediul social, de constelațiunea puterilor, care își țin echilibru. Un om mediocru poate fi un politic mare în împrejurări date, dar un om mediocru nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare.

Politica poate crea sau stârpi condițiunile de existență a unei culturi; lucrul în sine însă al dezvoltării intelectuale, consiste ea în arte, consiste în știință, se naște și crește neatârnat de politică și politici. Ar fi grozav a admite, că activitatea cea mai pură și mai nobilă a omenirii, are aceleași ținte și se servește de aceleași mijloace fără scrupul, de cari se servesc și politicii.

Stabilim deci că, dacă autorul rus e într`adevăr om politic, el răspunde asemenea numai unui om politic, nu poetului, care atare se bucură pe scara omenirii de un rang înăscut atât de mare, în cât pe lângă dânsul mulți dintre principii cei reali sunt numai niște bieți comedianți în tragi-comedia mizeriei, înjosirii și meschinătății omenești, al căror corelat în politică este răpirea prin putere și amăgirea prin cuvânt.

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

Din rămăşiţe, adunate

 

 

 

         

 

Blaga, în Fiinţa istorică, cap. Permanenţa preistoriei – Procesul de dispariţie a preistoriei vizibile din regiunile apusene ale Europei nu înseamnă însă o totală dispariţie sau moarte. Cu cât procesul e mai vădit, cu atât preistoria se refugiază din orizontul spectaculos al omului, în subconştientul lui, de unde ea îşi reclamă mereu drepturi….Cu cât civilizaţia de natură istorică a luat proporţii în detrimentul preistoriei, cu atât preistoria din subconştient reacţionează mai violent…..”.

Preistoria”este o permanenţă umană, şi în raporturile sale cu „istoria” ea ştie totdeauna să-şi afirme drepturile imprescriptibile. Când preistoria începe să dispară din orizontul vizibil, din peisajul, din aşezămintele, din comportamentul, din credinţele omului, substituită prin modurile istorice, ea, preistoria, se ascunde în subconştient, de unde se ridică cu intermitenţe, pentru un mai just echilibru, împotriva istoriei….preistoria, cu adâncimile şi complexitatea ei, preistoria ca permanenţă umană, reacţionează totdeauna în vederea restabilirii unei cumpene mai drepte.

Domnule profesor, mulţumesc de urări! Să dea Dumnezeu să fie bine! Să fiţi sănătos şi productiv!

În legătură cu textul pe care l-am primit, impresia generală este foarte bună! Sunt de acord cu el, cu toate că am să fac unele observaţii. În primul rând, o explicaţie. E vorba de textul din Blaga. L-am ataşat, pentru că ceea ce mi-aţi cerut, adică o critică a textului trimis, face recurs la distincţia de mai sus, făcută de Blaga prin 1950, dacă-mi aduc bine aminte( nu am cărţile la mine, sunt plecat din Bucureşti), pe care, însă, într-o formă sau alta o reiau acum teoreticieni ai istoriei şi culturii, din Vest. Un exemplu este Hayden White, care preia şi dezvoltă o idee a unei cercetătoare din Italia. Iată ceva din notele mele, pe care le am pe un memory stick.

Autorul, Hayden White, porneşte de la „istoricul cultural Vita Fortunati” care a susţinut „existenţa unei relaţii importante între primitivism şi modernism, şi anume că ele îşi fac apariţia adesea împreună şi că atunci când unul din ele apare celălalt poate fi găsit de regulă în apropiere, aşteptând să facă saltul în fiinţă.”. Citat Vita Fortunati: Ipoteza de fond a cercetării(mele) este că primitivismul reapare ciclic în istoria Occidentului,în măsura în care reaproprierea primitivului constituie o proiecţie retroactivă generată de conştientizarea crizei socio- culturale a unei „epoci”. Hayden White consideră că modernismul este o modalitate de conştiinţă de sine „epocală”, în care există un impuls particular… de a reveni la tipul originii numite primitive. Aici se opresc notele de pe memory stick. Continuă răspunsul către dl. profesor.

Pe scurt, vreau să spun că textul domnului Constantiniu, şi apoi al Dumneavoastră, operează indistinct cu două cuvinte, pe care, dacă le-ar distinge, le-ar folosi conceptual. Dar aici cred că e vorba şi de o boală românească! Să mă explic! Popor este un cuvânt care capătă semnificaţie deplină numai când omul este privit, simultan, istoric şi preistoric, altminteri, numai istoric, fiecare individe este un cetăţean– chiar şi în regatele europene unde, totuşi, cetăţeanul este chemat să rezolve res publica. Domnul Constantiniu începe paragraful vorbind despre vina poporului român şi termină vorbind despre cetăţeni, cei care se gândesc la binele propriu. Vreau să spun că poporul nu este vinovat, dar cetăţeanul, da! Cei pe care, pe bună dreptate, îi incriminaţi: intelectuali, politicieni etc., se comportă, în instituţiile lor, indistinct, ca popor, când ar trebui să fie cetăţeni. Şi, revin, asta cred că e o boală românească, acţionăm uneori discordant: în situaţiile în care e nevoie de o atitudine istorică, cetăţenească, reacţionăm, preistoric, ca popor, şi invers. Nu e o vină, ci, cred, un reflex de apărare, de genul boicotului istoriei, de care vorbea tot Blaga, dar mai rafinat, pentru că nici preistoria nu o tratăm cu mijloacele adecvate ei- o analiză mai amănunţită o face Blaga în capitolul Cultura minoră, cultura majoră, din Trilogia culturii, Geneza metaforei şi sensul culturii, la care trimite şi în capitolul amintit din Fiinţa istorică. După părerea mea, Revoluţia română este în continuarea politicii lui Ceauşescu, de independenţă şi respect reciproc între popoare, de suveranitate, în sensul lui Carl Schmitt(citez aproximativ): suveran este cel care decide în momente excepţionale. Dar nici Ceauşescu, nici cei care au făcut revoluţia nu au înţeles că această suveranitate nu funcţionează. Ceauşescu a fost ucis pentru că a avut iluzia că funcţionează, la fel şi românii, cărora însă li s-a fixat ca obiectiv tocmai Ceauşescu. Ceauşescu a judecat greşit, pentru că a vrut să acţioneze în istorie cu mijloace preistorice, iar românii au crezut că fac istorie, folosind şi ei mijloace ce ţin de preistorie. În lume, după 1989, raportul acesta dintre istorie şi preistorie şi-a arătat faţa. În România, după Revoluţie, cu excepţiile pe care le-aţi amintit: justificarea mineriadelor, românii s-au comportat ambiguu, echivoc, tot din instinct de conservare. E foarte greu să fii român! Eşti ca într-o casă agrestă mereu de hoţi, trebuie să fii mereu cu arma la picior, iar arma nu e o puşcă oarecare sau bomba atomică, ci tot ceea ce compune viaţa omului, de la economie, la cultură. Ori, dacă crezi că libertatea se reduce la paşaport şi la puţină benzină, realitatea – sau viaţa, cum spunea Ceauşescu – îţi arată chipul pe care refuzi să-l vezi. Sigur că, toţi cei numiţi, academicienii, sunt vinovaţi, ca şi intelectualii, din care, cu modestie, cred că fac parte, deşi nu vreau. Şi ei, în mare parte, au reflexe de autoapărare, Dumneavoastră, cu toată sinceritatea, sunteţi o excepţie! Să nu uităm că, în România, pe lângă uciderea lui Ceauşescu, nimeni din anturajul său politic nu a fost selectat pentru noua putere, ceea ce nu a fost cazul nicăieri în Est. Mai mult, unul ca profesorul Ioan Totu, care declarase că poate trece economia ţării la condiţiile economiei de piaţă în doi ani, a fost găsit spânzurat. S-a spus că s-ar fi sinucis. În concluzie, ca popor avem instincte, ca cetăţeni nu avem spirit civic. Cred că, din acest motiv, Codreanu a încercat să facă din legiune o mişcare spirituală şi a mai afirmat, undeva în ultimele circulare, că românii vor redescoperi spiritul legiunii, atunci când istoria îi va duce către această revelaţie, să-i zicem (am parafrazat!).

Ce se întâmplă în lume e foarte complicat! Eu am spus, după Revoluţie, că, noua clasă politică ar trebui să pregătească ţara pentru o nouă retragere aureliană. Vom fi iarăşi singuri în faţa istoriei şi ne vom reîntoarcere în preistorie, în timpurile originare.

Nu ştiu dacă textul de mai sus, un răspuns la o solicitare de lectură critică, mai e de actualitate. Cel puţin în privinţa „singurătăţii” în istorie! Mi se pare însă că aici e o problemă, ce ar trebui să dea de gândit!

 

Lasă un comentariu

Filed under Uncategorized

METODĂ ŞI PREVIZIUNE.

Eminescu, spre norocul nostru, nota multe din intenţiile sale. Iată o astfel de notă, numită, de editori, cred, Studiul economiei politice. E în volumul XV. Ediţia Perpessicius, p. 400:

pe Carey îl cumpăr în ediţie mare, îl leg cu hârtie intercalată, şterg toate pasajele netrebnice din el(s.m.- o.c.), traduc juxta linea tot ce e sănătos ca idee(s.m.- o.c.).

Tot aşa fac şi cu List şi cu alţi economişti ce-mi convin(s.m.- o.c).

Fac un mic dicţionar der Grundbegriff der N(ationalen) Oeconomie cu un sistem prevăzător de rezultate ale ideii generale Producţiune.

Laplace. Sporirea sferei trebuinţelor. Erorile socialismului.

Şi, deşi pare fără legătură cu nota de mai sus, un fragment dintr-un concept al scrisorii către Iacob Negruzzi, datat 4/16 septembrie 1870, ne va ajuta să înţelegem câte ceva din intenţiile poetului, subliniate dealtminteri de mine: şterg…, tot ce…, ce-….E vorba de opţiuni până la urmă teoretice sau, să zicem, filosofice, dacă nu chiar mai mult, de o altă întemeiere a ştiinţelor despre om. Nu tot ce e scris în concept  e  menţinut în scrisoare, ea a fost concepută în timpul războiului franco- prusac(19 iulie 1870- 10 mai 1871), după bătălia de la Sedan, în care Franţa fusese învinsă. În text este continuată o discuţie între cei doi, din vara acelui an, 1870, când Iacob Negruzii l-a cunoscut pe tânărul Eminescu, la Viena. Ea începe cu o afirmaţie: Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul, mult mai tare decât cea din concept: Numai Dumnezeu mai ştie ce este omul. Diferenţa şi gradul de dificultate din scrisoare este, evident, mult mai mare. Plus că, această modificare aduce  o altă perspectivă asupra omului şi a lui Dumnezeu, e o diferenţă între El ştie şi El descurcă.  În textul trimis, Eminescu renunţă la partea introductivă şi la o afirmaţie dură, despre germani: Nemţii au devenit nesuferiţi. Vă-ncredinţez că nu sunt nemţii aciia cari-i vedem numai cu ochii spiritului, în cărţile lor pline de rigurozitate pedantică. Continuă cu  constatarea cum că, un fapt obiectiv: războiul, în acest caz, a produs modificări subiective- cuprinde ca frigurii popoară întregi, spune în concept. În scrisoarea trimisă, adaugă: …dar popoare întregi să le vezi suferind de această metempsicosă, ori cum pustia i-aş mai zice? Ai crede că sufletele germanilor au trecut în animale, şi sufletele animalelor în germani. O, tăcuţii, gânditorii, umanitarii germani! Unde sunt ei?… Deplânge apoi faptul că ziarele germane sunt mai chauviniste şi mai poltrone decât toate- decât ale noatre, chiar implicând Columna. În scrisoarea trimisă nu mai e menţinută afirmaţia:Naţiunea franceză e acuzată de fapte de care nici copii n-ar crede-o- capabilă. Apoi dă exemple de titluri de cărţi, culese dintr-un ziar german, care-i susţin punctul de vedere.

Încheie tema în discuţie  cu o pre-zicere, deschizătoare pentru secolul XX, pe care Eminescu nu l-a apucat:

Înainte(germanii-n.m.-o.c.) nu ţineau la naţionalitatea lor, pentru că nu prea aveau la ce ţinea. Toată lumea leagă de numele german epitetul aşa de puţin măgulitor de: Holzkopf. Azi se schimbă. Azi îi veţi vedea tot aşa de tenaci ş-aşa de greu de deznaţionalizat ca şi francezii. Iată efectul întâmplărilor istorice asupra sufletului omenesc. Una le lipseşte germanilor. O parte din soarta lumei e azi în mâinile lor- veţi vedea ce vor face, fiţi încredinţat însă că nu vor face pentru lume nimic şi pentru ei tot!

Conceptul şi scrisoarea ne arată un Eminescu, la douăzeci de ani, distant şi critic, faţă de mediul german în care s-a format. Cu aceeaşi distanţă critică va folosi şi opera economică lui List sau Carey- în cazul economistului german, vom vedea la ce renunţă: pasajele netrebnice, adoptând o altă perspectivă, ce nu provine din Occident, asupra omului şi a istoriei sale. Ioan Slavici, cel care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, face o apreciere, printre multe altele, ce te pune pe gânduri: Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi. Teribilă constatare!

În plus, căci mai e un „plus”, pe care-l trăim acum, cele de mai sus m-au trimis cu gândul către modul în care a fost gestionată integrarea României în Uniunea Europeană,  constituită deja înainte cu mult de *89 într-un soi de Zollverein(Uniune Vamală). Aceasta a fost  propusă şi înfiinţată de Friedrich List, în 1834, cu menirea de-ai uni pe germani economic şi politic.  Sub conducerea Prusiei, Uniunea se află la originea victoriei asupra Franţei, din 1870, şi a unificării statelor germane. Uniunea Europeană, condusă efectiv de statele occidentale, de Germania, în special, ar trebui să aibă aceleaşi obiective, economice şi politice, de data asta, pentru popoarele Europei. Numai că mijloacele ţin de timpul trecut, de pasajele netrebnice, din opera lui List. Nu mai vorbim de presa occidentală! Un mijloc de demobilizare şi dominaţie.

Vom vedea!

Nota bene! nu sunt eurosceptic, nici antioccidental,  nu pot  fi însă antiromân! Aici nu-i vorba de naţionalism, ci de drepturi şi datorii, egale pentru toţi. Eu nu scuz, în discuţia pe care o propun, această clasă politică criminală, fie direct, prin furturi şi distrugere, fie indirect, prin consimţire tacită, prin tăcere. Cred că românii au tăcut destul, atât în faţa clasei politice, cât şi în ce priveşte abordarea politică, economică, într-un cuvât, teoretică, şi au schimbat un idol: aşa-zisul comunism, cu altul: aşa-zisa democraţie, produse din resturile de aur, ce au rămas de la viţelul bine cunoscut. Cu speranţa că nu obosesc pe eventualii cititori, şi, mai ales, cu riscul de a mi se imputa că nu scriu ce gândesc eu- ca şi cum eu am inventat lumea- şi trimit ba la unul, ba la altul, mai citez un filosof creştin, francez: Michel Henry, Du communisme au capitalisme. Theorie d*une catastrophe.:

negaţiei teoretice a individului viu, în marxism(n.m.- o.c.-într-o altă lucrare, Henry defineşte marxismul ca fiind totalitatea contrasensurilor la opera lui Marx, dar asta-i o altă discuţie) şi în regimurile care se reclamă de la el, corespunde cu eliminarea sa de fapt în sistemul tehno- capitalist, sistem în care capitalismul este el însuşi pe cale de dispariţie în folosul unei liberalizări complete a tehnicii şi a auto-dezvoltării sale. O asemenea situaţie nu este numai tendenţială: ea are loc în „economiile liberale” care se juxtapun regimurilor socialiste în agonie. Ambele- „economiile liberale” şi regimurile socialiste în agonie- duc cu ele jalea/doliul vieţii(portent le deuil de la vie), moartea are două feţe/expresii.

Cu acest citat, nu mut discuţia, ci pun tema în orizontul ei firesc. Eminescu merită, măcar pentru aprecierea făcută de Slavici!

2 comentarii

Filed under Uncategorized

Eminescu, poezii mai puţin cunoscute.

Propun două poezii mai puţin cunoscute şi comentate ale lui Eminescu: Patria vieţii e numai prezentul  şi E împărţită omenirea. Despre a doua am găsit o notă într-o carte a lui D. Caracostea: Creativitatea eminesciană, în care spune că motivul a fost împrumutat din Josef von Eichendorff, din poezia So oder so(unde mă aflu, nu am acces la o mai bună informare, nici măcar pe internet). Comentariul criticului e însă de discutat! În orice caz, poetul german a scris o poezie religioasă, cum se vede în titlul pe care-l dă culegerii de versuri, în care apare poezia amintită: Geistliche Gedichte. Nu vreau să comentez cele două poezii, cel puţin acum, le propun spre lectură ca îndreptar epistemic.

PATRIA VIEŢII E NUMAI PREZENTUL.

(1874)

Patria vieţii e numai prezentul.

Clipa de faţă numa-n ea suntem,

  Suntem în adevăr.- Iară trecutul

Şi viitorul numai o gândire-s.

În van împingeţi ce vi-i dinainte,

În van doriţi acelea ce-or veni.

Întoarceţi-vă-n voi şi veţi cunoaşte

Că toate-n lume, toate-s în prezent.

 Tot ce au fost şi tot ce-a fi vreodată.

 Au fost, va fi numai pentru că e.

Nu ştii că atingând pe-un singur om

 I-atingi pe toţi? Mulţimea e părere.

Spune la mii de inşi aceeaşi vorbă

 Şi-n mii ea atunci va trezi

 Icoana-aceeaşi şi acelaşi simţ.

 Un semn că toţi e-n unul, unu-n toţi. 

E o descriere de stare, o topologie sau  o analysis situs(cum se numea la începuturi disciplina matematică la care face aluzie numele). Dacă  introducem  variabila temporală, „mişcând” clipa, atunci avem  imaginea unor curenţi de aer, a unor vânturi, ce circulă şi fac posibilă istoria.

E ÎMPĂRŢITĂ OMENIREA.

(1876)

E împărţită omenirea

În cei ce vor şi cei ce ştiu,

 În cei dentâi trăieşte firea,

Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.

Când unii ţese haina vremii,

Ceilalţi a vremii coji adun:

Viaţă unii dau problemei, 

Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:

Ce unii fac iau alţi-aminte.

Căci până azi domneşte-ntr-înşii

A cărţii tale graiuri sfinte.

N-a intrat viemele-ndoielii,

Copil e ochiul lor când vede,

Căinţa văd urmând greşelii,

Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi

Un om din viaţa pământească,

Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi

Naintea ta să-ndreptăţească;

Căci buni şi răi trăiesc în tine,

Cuvântul tău e calea lor-

De-a lor abateri li-i ruşine, 

Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,

Căci merit nu-i când nu e luptă.

Asupra ta ei nu se- ntărât

Cu viaţa în joc, cu mintea ruptă;

Mânând cu anii colbul şcolii,

Din cărţi străvechi roase de molii

Îşi umplu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire-

Minune-i pentru dânşi tot.

Necercetând nimic în fire,

Nimic nu ştiu, nimic nu pot;

Căci nu-i supusă lămuririi

Gândirea-n capul înţelept-

La toate farmecele firii

Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche

Statornic, nemişcat învăţ,

E surdă azi a lor ureche

Privindu-ţi firea cu dispreţ;

Legată-n lanţ e alor minte

Şi rodul minţii e sălbatec,

Se plac în mistice cuvinte

Şi-esplică totul enigmatic.

Spre deosebire de Nae Ionescu, cred că Eminescu este acelaşi în poezie şi în scrierile politice, nu are mintea ruptă şi, prin urmare, nici nu o are legată-n lanţ. El  ex-pune scriitura sa în două forme de discurs: poetic/proză literară şi politico-economic. Trecerea de la o formă de discurs la alta este  spectaculoasă şi poate să stârnească nedumeriri, dacă nu luăm în seamă cât de încastrat(Karl Polanyi), prins era Eminescu în realitatea istorică a poporului din care făcea parte, care- i dăduse nu numai limba dar şi istoria, două forme ale unei aceleiaşi eredităţi, din care fiinţa sa se configurase în prezent.

Textul poeziilor l-am preluat din Mihai Eminescu, Integrala operei poetice. Coordonare şi cuvânt înainte Alexandru Condeescu. Ed. SEMNE, 2006.

5 comentarii

Filed under Uncategorized

Cuvânt înainte la câteva precizări cu privire la ”filosofia” lui Eminescu.

Încerc să reiau discuția în jurul temelor puse în joc de cei doi interlocutori: dlnimeni și g987, pe marginea articolului lui Nae Ionescu, pe care l-am postat pe 15 ianuarie, în care filosoful afirma că Eminescu face filosofie cu adevărat în gazetăria sa politică.

Pentru început însă voi prezenta un fragment dintr-un autor contemporan foarte citit, la modă chiar. E vorba de Nassim Nicholas Taleb, iar rândurile de mai jos sunt din lucrarea lui Lebăda neagră, Editura Curtea veche, București, 2010, unde e inserat și eseul Despre robustețe și fragilitate. Reflecții filosofice și empirice mai profunde. Textul e de la pagina 347.

Iată-l:

Pentru un alt exemplu de remarcabil model al erorii, gândiţi-vă la ideea avantajului comparativ, despre care se presupune că a fost descoperită de Ricardo şi care stă în spatele globalizării. Ideea spune că ţările ar trebui să se concentreze – cum ar zice un consultant – asupra a „ceea ce fac mai bine”(mai exact, asupra a ceea ce nu implică cel mai mic număr de oportunităţi pentru ele). Aşa că o ţară trebuie să se specializeze în vinuri şi alta în haine, cu toate că una dintre ele s-ar putea să fie mai bună la ambele. Dar să recurgem la câteva perturbări şi scenarii alternative: gândiţi – vă ce s-ar întâmpla cu ţara care se specializează în vinuri, dacă preţurile oscilează. O simplă perturbare legată de această presupunere(…) ne face să ajungem la o concluzie opusă celei trase de Ricardo. Mama Natură nu iubeşte supraspecializarea, pentru că limitează evoluţia şi slăbeşte animalele.

 Acest lucru explică şi de ce cred eu că ideile actuale privitoare la globalizare(…) sunt puţin cam prea naive şi prea periculoase pentru societate, dacă nu luăm în considerare efectele secundare. Globalizarea ar putea lăsa impresia eficienţei, dar instrumentele cu care operează şi nivelurile de interacţiune între părţi vor face ca fisurile mici dintr-un anumit loc să se întindă în tot sistemul. Rezultatul ar fi asemănător unei crize de epilepsie într-un creier, provocată de numărul prea mare de celule care activează în acelaşi timp. Gândiţi-vă la propriul creier – sistem complex care funcţionează foarte bine – care nu este „globalizat”, cel puţin nu în mod naiv.

Deocamdată, las la o parte tema globalizării și mă voi referi la exemplul pe care-l dă: ideea avantajului comparativ, pe care, interesant, o vede că stă în spatele globalizării. Ilustrarea exemplului, cum că o țară ar trebui să se specializeze în vinuri și alta în haine, este, de fapt, luat din istoria economică. E vorba de tratatul de liber schimb dintre Anglia și Portugalia, din anul, nota bene, 1703, în care se specifica că Portugalia se specializează în produse agricole, vinuri, iar Anglia în produse manufacturate, textile, adică. Acest tratat este dat exemplu de David Ricardo, pentru a susține teoria/ideea avantajului comparativ. Acordul însă este criticat de economistul german Friedrich List(1789- 1846), în lucrarea sa Sistemul național al economiei politice. El afirmă că astfel este negată situația inegală care există între națiunii. Astăzi, am putea spune că această situație este ocultată ideologic, funcție de un interes de putere. List, în limbajul epocii, formulează altfel: mereu cosmopoliți și filantropi în cuvinte, ei au fost, în mod constant, monopoliști în intenție. Se referă, evident, la liberalismul englez, pe care-l numește teoria cosmopolită engleză.

Că există o continuitate între liberalism și globalizare, e evident. Interesante sunt însă stadiile intermediare: anarhism(să-i zicem terorism!?), socialism, comunism, reacțiile istorice la acestea, și, mai ales, trecerea aproape obligatorie a  națiunilor europene prin aceste stadii. Liberal a rămas numai centrul de putere, însă  în măsura în care a funcționat acest decalaj sau situație inegală între națiuni, altminteri, s-a ajuns la război.

Ceea ce vreau să arăt este că, deși Eminescu cunoștea opera lui List – ca, de altfel, și economistul Dionisie Pop Marțian, mort în 1865, la 36 de ani, în Germania, la  Munchen – și chiar o folosește, el are o cu totul altă filosofie în gazetăria sa. Această altă filozofie este disipată în acele texte și e cea, cred,  remarcată de Nae Ionescu. Ea este făcută în răspăr cu tradiția filosofică de școală, din epoca sa, atât ca formă: nu scrie tratate de filozofie, cât și în conținut: nu ”construiește” sisteme, viziuni despre lume, nu elaborează ”metode” de înstăpânire asupra adevărului, ci, desfășoară, cum spune Nae Ionescu, o gândire vie, originală, crescând din realitatea sufletească a rasei noastre.

Ce legătură are însă Eminescu cu Taleb, dincolo de trimiterea la ideea avantajului comparativ, pe care am folosit-o pentru a face legătura între liberalism și globalizare, între Eminescu și List, vom vedea pe parcurs, într-o altă postare sau poate în mai multe.

2 comentarii

Filed under Uncategorized

Constatare.

„De altfel, în vremurile de azi, Confucius și Sf.Toma(d`Aquino-n.m.,oșc.) nu ar mai putea decât să țină conferințe fără auditori în Hyde Park”- Mihail Manoilescu, Etica politică, ed. Spandugino, 2010, p.57.

Cât despre bietul Iisus Hristos, ce-am putea spune?! Pe El îl răstignim în fiecare zi!

P.S.- În curând voi răspune, cu întârziere, e drept, provocărilor lansate de vizitatorii blogului. Am restanțe de un an de zile!

4 comentarii

Filed under Uncategorized

15 ianuarie.

E ziua lui Eminescu! Cred că e potrivit un text din Nae Ionescu,  pe care nu l-am prea întâlnit citat, atunci când se discută gazetaria lui Eminescu. Iată ce scrie filosoful, într-un articolul  din Cuvântul,nr. 1493, 19 iunie 1929:

 

 

 

                  ÎNTRE FILOSOFIE ŞI ZIARISTICĂ.

 

 

  Există un domeniu al vieţii noastre spirituale în care Eminescu este cu deosebire viu si actual: ziaristica. În aşa măsură, încât aproape toată generaţia tinerilor gazetari români stă sub egida lui.

 Dar dacă trăiesc din moştenirea lui spirituală, gazetarii aceştia au şi un merit: au descoperit, în parte cel puţin, şi în orice caz au popularizat, pe cugetătorul Eminescu. Şi asta nu e puţin.

 Nu e puţin pentru că prin contribuţia gazetarilor cultura românească a fost cruţată de eroare; şi anume de eroarea de a căuta valoarea de gânditor a poetului în versurile sale şi în încercările sale de filosofie sistematică. Adică tocmai acolo unde nu se poate găsi nimic.

 Este o trăsătură proprie inculturii, de a se speria admirativ de filosofia de şcoală şi de „jargonul” filosofic. Aşa ne-am speriat şi noi- generaţia dinaintea noastră- de faptul că Eminescu a studiat filosofia şi a scris „o nuvelă filosofică”- Sărmanul Dionis– o satiră filosofică- Scrisoarea I – şi a încercat să traducă Critica raţiunii pure. De fapt, însă, stadiul evoluţiei lui spirituale nu se angrenează convenabil în lumea abstracţiei pure şi sistematice. De aceea încercările lui filosofice amintite mai sus sunt lipsite şi de consistenţă şi nu au nici un fel de contact cu românismul. Totul are la el, în această privinţă, un iz de şcoală şi încă de şcoală nedisciplinată şi prost făcută.

 Sărmanul Dionis şi Scrisoarea I sunt- pentru un analist ceva mai pătrunzător- o jalnică adunare neconsolată şi neorganizată de reminiscenţe criticiste, hegeliene şi… budiste; în care se pun cap la cap- fără a se suda(aş vrea de altfel să văd cum?)- tot felul de principii disparate.

 Faptul că o structură spirituală aşa de profund românească, cum a fost aceea a lui Eminescu, s-a putut lăsa furată pe drumuri aşa de străine esenţei noastre, ca cele amintite mai sus, e pentru mine o dovadă că cu această activitate, a filosofiei sistematice, poetul nostru nu a avut decât foarte slabe afinităţi elective şi un contact numai periferic

Unde însă  gândirea lui apare întreagă, vie, plină de sevă, e în gazetărie. Acolo totul se încheagă într-un tot organic şi specific românesc. Nu mai avem de-a face cu concepte şi cu abstracţii livreşti, cu reminiscenţe de prin caiete de cursuri rău controlate; ci cu realităţi puternic simţite şi gândite unitar. Nici o legătură, de nici un fel, între minunatele lui articole de gazetă, pulsând de gândire vie, originală, crescând din realitatea sufletească a rasei noastre, şi searbăda însăilare de jargon a lucrărilor lui „filosofice”.

 O să întrebaţi ce filosofie se poate face într-un articol de gazetă? Multă. Eminescu a făcut în orice caz mai multă decât toţi profesorii noştri de filosofie de pe vremea lui. Ciudat este doar faptul că între atâtea instituţii sociologice de la noi, nu s-a găsit nici una care să provoace un studiu sintetic al acestei opere. Mă întreb însă când a avut universitatea noastră contact cu viaţa reală, pentru ca să se gândească şi la această problemă. 

Întrebarea din final ar putea fi reluată şi azi, adăugând: când a avut intelectualitatea noastră, ce vânează burse, contact cu viaţa reală, ca să vadă şi actualitatea gazetăriei eminesciene?

P.S.-Mi-am permis să revin şi să pun tot articolul lui Nae Ionescu. E mai bine aşa şi mult mai clar!

5 comentarii

Filed under Uncategorized