Arhive lunare: Ianuarie 2011

Despre „minoritatea conştientă”.

Textul ce urmează  este scris în urma dezamăgirii pe care o am atunci când, din curiozitate, urmăresc reacţia cititorilor pe câte un forum, unde sunt puse în discuţie probleme serioase. Mă deranjează atitudinea golănească şi suficientă a unor participanţi şi, de ce să n-o spun, iresponsabilă. Realizez atunci că, ceea ce trăim de 20 de ani, nu este decât urmarea acestei iresponsabilităţi, manifestată social. E drept că iresponsabilitatea este cultivată şi întreţinută de aşa-zisele elite, fie ele politice sau culturale, şi asezonată cu ieşiri primitive anti-comuniste. Acestea sunt urmarea orientării irascibilităţii populaţiei către ţinte false,  un ţap ispăşitor responsabil, chipurile, pentru eşecul şi frustrările din  viaţa fiecăruia. Cei care muşcă momeala găsesc că de vină e comunismul! Să ne înţelegem , nu e vorba de cei care realmente au suferit în anii de după venirea comuniştilor la putere, ci, paradoxal, de cei care, sau de urmaşii celor care, au fost scoşi după perioada obsedantului deceniu, dintr-o subdezvoltare crâncenă, din massa celor 80% de analfabeţi, trimişi la şcoli, calificaţi etc.Iată însă că această fantomă ce a bântuit Europa, şi nu numai, a dispărut iar aşa-zişii anti-comunişti sunt în continuare nerealizaţi, frustraţi şi îi învinuesc de acest fapt pe comuniştii care ne conduc acum. E drept că, conjuraţia securisto- manelistă(Redacţia Economică, Cronica Română) şi-a făcut de cap în aceşti ani, dar jaful practicat, dezindutrializarea, distrugerea muncii  de 50 de ani a unui popor puteau fi evitate cu Codul Penal care să funcţioneze, nu cu învinuiri ideologice, pe cât de false, pe atât de utile celor specializaţi în crearea nebăgării de seamă, pentru iuţeala de mână, necesară însuşirii/înstrăinării avuţiei naţionale.   Din tot acest spectacol, mă întreb dacă o fi fost cineva cu adevărat comunist în ţara asta, pentru că imprecaţiile sunt la fel ca ale celor care, în anii ’50, condamnau burghezo- moşierimea. Interesele celor din conjuraţia  securisto- manelistă s-au conjugat însă cu interesele elitei, care, iată,  logistic,au asigurat baza ideologică pentru nebăgarea de seamă în vederea iuţelii de mână, ce a lăsat sărac un popor întreg , în faţa istoriei neîndurătoare(Istoria universală nu e tărâmul fericirii, spunea cineva, în secolul XIX), şi care, mai mult, este învinuit pentru cele întâmplate.   Te întrebi, de unde această continuitate a diversiunii, care nu face decât să dezbine oamenii, în timp ce adevăraţii vinovaţi de cele întâmplate în anii’50 fie au murit, fie au plecat din ţară, fie…au făcut revoluţia din ’89 sau au participat la ea şi apoi s-au pus în frunte, ca în vremurile frumoase ale tinereţii revoluţionare? E  o continuitate care s-a transmis nu numai la nivelul oamenilor, ci şi în lozincile vehiculate, chiar dacă acum sunt cu semnul inversat: ce condamnam atunci, acum lăudăm!  De vină pentru erorile comise este, evident, poporul român, care a crezut în comunism, în timp ce ei- elementul de continuitate şi noii tovarăşi de drum, din conjuraţia amintită- ei, deci, au fost şi sunt nişte idealişti. Atât de idealişti încât, primul lucru care l-au făcut după instaurarea la putere a fost să-i aresteze pe cei care aveau case şi bunuri de valoare şi să şi le însuşească! Mă întreb, acum sunt la fel de idealişti! Sau mai sunt de luat bunuri care abia acum devin disponibile!

Din aceste motive m-am gândit să propun discuţiei un concept care, cu o semnificaţie constantă,  capătă denumiri diferite, funcţie de împrejurările istorice în care este folosit. El ne arată elementul de continuitate care, funcţie de necesităţile istorice, intervine, idealist, ca să îndrepte lucrurile pe făgaşul hotărât, în mâna puterii ce s-a substituit lui Dumnezeu. Evident, lumea, oamenii nu pot fi conduse uşor, dar parcă e nevoie de mai multă decenţă, dacă nu chiar de înnoirea procedeelor! Nu de alta, dar dacă scapă din cuşcă animalul-om s-ar putea să fie prăpăd. Altminteri, este vorba, în fond, de o armă ideologică sau, cu imaginea lui Iorga, de unul din stâlpii pe care se află inscripiţii, pe cât de pompoase, pe atât de fără efect.

Minoritatea conştientă e o formulă ce  provine din lumea comunistă, fie ea în Est sau în Vest. Cei ce au făcut parte din această minoritate – cu alte cuvinte,conţinutul acestei formule- s-au mişcat în toată Europa şi nu numai. După luarea puterii în Rusia, de către comunişti, cei care erau membrii minorităţii, în Occident,  s-au ocupat cu  susţinerea celor din U.R.S.S.(Amicii U.R.S.S.), apoi a celor din tot lagărul comunist. Ei, comuniştii, erau minoritatea conştientă, iar partidul era avangarda clasei muncitoare. Cu timpul însă s-a produs o stratificare ierarhică, pe trei niveluri, sub presiunea factorilor de putere, şi mai ales a intereselor, atât din interiorul unui spaţiu determinat/ţară, cât şi din afara lui/ei: minoritatea, partidul, poporul, alcătuiau acest eşafodaj, din care numai primul strat: minoritatea, stăpânea adevărul şi, prin urmare, era îndreptăţită să  conducă. Pe această schemă s-a făcut apoi mişcarea metonimică de redenumire a minorităţii conştiente, cu numele elită, în fapt, de transmitere a dreptului de proprietate asupra adevărului, care, în interpretarea lor: fie minoritate conştientă, fie elită, e acelaşi de veacuri, cu nume diferite, şi vizează menţinerea dominaţiei în posesia unui grup de interese determinat. Aşa se explică prezenţa unora din minoritatea conştientă, din Comintern sau urmaşi ai cominterniştilor, în evenimentele din decembrie ’89 şi după aceea şi, mai mult, faptul că aşa-zisa condamnare a comunismului a fost făcută tot de ei sau de cei intraţi în sfera lor de influenţă.

Rădăcinile acestei formule: minoritatea conştientă, sunt însă mai adânci, în plan istoric, şi, poate, şi mai adânci, teologic, până în fiinţa căzută a omului. Pe scurt, istoric, avem formulele cunoscute: elini- barbari, popor ales- păgâni, formule care nu funcţionau în plan politic şi economic, pe schema stăpân- slugă, al cărui mecanism a fost devoalat de Hegel. Cele două formule binare, asimetrice istoric şi social, închise în ideologia lor şi contradictorii, acopereau lumea, societatea umană în ansamblul ei, din punctul de vedere al relaţiei cu adevărul, fie din punct de vedere raţional, fie din cel al credinţei. Această relaţie cu adevărul, care a născut segregaţia, (conştienţa care apoi s-a numit minoritate conştientă) în chiar fiinţa omului, nu era expusă în vederea adevărului, ci pentru stăpânirea lui, şi, prin el, a celorlalţi. Relaţia distorsionată cu adevărul şi, apoi, relaţiile inter-umane ce derivau din ea au  fost criticate şi suspendate de creştinism, care, printre altele, a modificat şi criteriile de recunoaştere/selecţie a elitelor, introducând criterii asimetrice, de non-reciprocitate, mai apropiate de realitatea teologică, de raportul asimetric dintre Dumnezeu şi om decât cel al simetriei: legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, care funcţiona atât în lumea elină, cât şi în cea iudaică, adică în bazinul Mediteranei. Jertfa a fost noul criteriu de selecţie a elitelor, în fond, a Apostolilor, pe modelul jertfei Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, Apostolul Pavel, în Corinteni I, 1,spune că: Şi’n timp ce Iudeii cer semne şi Elinii caută înţelepciune, noi Îl propovăduim pe Hristos-Cel- Răstignit: pentru Iudei, scandal(piatră de poticnire, adică to scandalon, spune textul elin); iar pentru păgâni, nebunie;…

Caracterul conştient al acestei minorităţi, de dinainte, din şi de după comunism provenea din faptul că a fost, este şi va fi  înarmată cu o învăţătură  ştiinţifică(adică, dialectică şi materialistă, în cazul comunismului: marxism-leninismul), pe care ceilalţi nu o stăpânesc.  Ea a propovăduit Raţiunea, Ştiinţificitatea, Progresul, Democraţia, Economia liberă, de piaţă(Întrebare: cum e posibilă economia liberă, în condiţiile exercitării permanente a puterii, pe diverse niveluri, din care numai unul nu ţine de om? Nu mai întreb cum pot funcţiona, în acelaşi timp, democraţia şi economia concurenţială, care au vectori de sens opuşi!).  Ei erau, cu alte cuvinte, stăpânii adevărului! Ca atare, ca stăpâni, nu intră în dialog, ci comandă şi condamnă. Relaţia cu ei era de ascultare, de inegalitate, interpusă în asimetria ontologică/teologică dintre om şi Dumnezeu, om şi fiinţă. În locul formulei biblice: frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii!, va funcţiona, evident, frica de noi: minoritatea conştientă, este începutul înţelepciunii!. Iar rădăcinile acestei substituiri nu sunt numai în Iluminism. Acest monolog al puterii, confiscat divinităţii şi instrumentat istoric şi social, urma, în mintea lor, paradoxal, să instaureze egalitatea, democraţia, fiind chiar temeiul acestora. Acum, minoritatea conştientă, contrar a tot ceea ce se ştie, este elita. Nu una firească, instituită pe baza meritului, a jertfei, adică, ci una impusă şi susţinută. Faptul că este aşa ne-o arată, şi acum, în primul rând, suspendarea dialogului, comportamentul de stăpâni ai adevărului- avem de-a face tot cu o minoritate conştientă. Meritele acestei elite sunt faţă de cei ce impun un program, o învăţătură şi nu contează dacă o propagă bine sau rău, în mediul din care provin,ci, important e să asigure stăpânirea. Ce rezultă de aici? Există un interes de dominaţie susţinut de aiurea( care, concret, poate fi Rusia, S.U.A., Franţa etc., prin urmare cu localizări diferite, funcţie de conjunctura istorică dată) care filtrează privilegiul ontologic al omului şi îl distribuie istoric şi social. Această distribuire/diseminare nu ar trebui să nască privilegii istorice şi sociale- dacă sunt, ele sunt necesare metodologic, pentru activarea oamenilor concreţi, nu ontico- ontologic, adică social şi istoric, pe de-o parte, teologic- politic, pe de alta. Există şi aici o diferenţă ontologică între dimensiunea ontică: istorică şi socială, şi cea ontologică, a fiinţei, care, în acest caz, apare ca privilegiu(E necesar, cred, un dublu limbaj, ontologic şi teologic, pe care l-am putea reduce, cu riscul unilateralităţii, la un raport asimetric de putere, cam în sensul în care îl secularizează  Schopenhauer, ca raport între voinţă şi reprezentare). Dar problema deabia de acum se arată! Care/cum este inconştientul minorităţii conştiente? Este, adică, conştiinţa acestei minorităţi, şi a celor ce o compun, atât de dezinteresată încât să filtreze privilegiul ontologic al omului- de a fi în dialog cu Dumnezeu, de a-L cunoaşte şi recunoaşte istoric şi social- printr-o puritate constitutivă în diferenţiere şi regulativă în mediere? Folosesc conceptul de interes în sens kantian, adică drept satisfacţia/plăcerea ce o unim cu reprezentarea existenţei unui obiect. Acest obiect poate fi chiar propia fiinţă sau, de ce nu, existenţă. Dar, în cazul filtrării- diseminării, mai bine zis-, privilegiul ontologic al omului nu este cumva distorsionat de un interes? Nu este el trasformat(deşi poate în timp), adică, în privilegiu istoric şi social, de dominaţie, între popoare şi, social, între clase, care ajunge apoi să oculteze tocmai dimensiunea ontologică a privilegiului(cum e în cazul claselor sociale, în raportul schimbător, alternativ, stăpân- slugă, descris de Hegel)?- Fiinţa nu se mai arată oamenilor iar ei privesc totuşi chipul unor profesionişti ai iluziei, al minorităţii conştiente, al căror/ cărei incoştient nu mai este psihanalizat/scos la lumină de mult, de când au monopolizat diseminarea privilegiului ontologic al omului iar apoi şi l-au însuşit. Jocul devine deja foarte periculos, mortal, putem spune, chiar pentru fiinţa omului, nu numai pentru omul concret. Rezultatul se vede acum, în această criză profundă a omului alb! Criză de ctitorire, de înfiinţare, pentru că nu mai are mijloace de adunare a oamenilor sub semnul umanităţii lor: interogaţia şi ctitorirea, pe măsura răspunsului primit şi înţeles. Această umanitate  a fost dislocată şi a căzut în consum şi distracţie. Ce spunea Iorga, se poate particulariza: e bolnav sufletul omului alb! ,iar criza este ex-punerea pe toate nivelurile: eonomic, politic, cultural, spiritual(pneuma, spune Noul Testament) , adică, a acestei boli.
De ce oare minoritatea conştientă nu acceptă dialogul, care este cerut tocmai de caracterul conştient al ei? Dialogul este singurul spaţiu în care poate avea loc psihanalizarea/scoaterea la lumină a inconştientului ce însoţeşte caracterul conştient, învăţat/dobândit, al acestei minorităţi. Minoritatea conştientă ar trebui să fie în dialog cu alternativa ei, la fel de conştientă şi limitată, poate, şi ea- cele două nu sunt stăpâne ale adevărului, nici împreună, nici separat, ci el- adevărul- se arată prin ele, le foloseşte şi se ex- pune. Odată ex- pus, el se arată a nu fi exclusiv politic, ci, în aceeaşi măsură, economic şi theoretic, de ordin filosofic, spiritual chiar. El învăluie toată fiinţa omului şi o sus-ţine, o deschide către sine. Altminteri, avem de-a face cu aceeaşi dominaţie politică, cu aceeaşi înstăpânire şi minoritate conştientă care, metonimic, se numeşte pe sine mereu altfel. Comportamentul şi rezultatele le cunoaştem deja: vor fi aceleaşi, cu care ne-am obişnuit, până va veni cineva să ne amintească fiinţa şi  privilegiul pe care ea ni l-a dat (donaţia fiinţei) să-l trăim.Că noi putere nu avem împotriva adevărului, ci pentru adevăr.(Pavel, Corinteni,I, 13).

P.S.- În curând, în prelungirea acestui text, vom încerca o aplicaţie concretă, pe cazurile a două personalităţi, din secolul XX, ale românilor.

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria Uncategorized

Diversiuni ideologice.

Am citit duminică, în Adevărul, selecţii, cred, dintr-un interviu, dat unei televiziuni de către Dl. Neagu Djuvara, om bătrân şi respectabil, altminteri. Domnia Sa afirmă, în bună tradiţie post-revoluţie, că, ceea ce s-a numit comunism, ar fi schimbat chiar profilul etnic al românilor, şi arată, pe baza unui exemplu, cum erau ţăranii înainte de venirea comunismului şi cum sunt acum.  Eu cred însă  că Dl. Djuvara, în locul unei analize mai serioase, a preferat să folosească lozinca anticomunistă, cea mai la îndemână, care nu este altceva decât o diversiune ideologică, cultivată cu insistenţă în ultimii 20 de ani. Să mă explic! În primul rând, eu cred că trebuie făcută o discuţie serioasă despre ce a însemnat comunismul, în istoria poporului român. Spun istoria, pentru că el nu e numai un episod politico- economic de câţiva zeci de ani, ci, în primul rând, o schimbare de mentalitate, care a dus, cel puţin, la modernizarea economică şi socială a României, dacă nu şi politică. Nu neg crimele comunismului, pe care le-au îndurat şi ai mei şi, parţial, chiar eu! Nu putem să ne văităm toată viaţa, mai trebuie şi să construim! Raportul Tismăneanu şi activitatea comisiei care l-a produs se înscriu în aceeaşi diversiune ideologică, cu sau fără bună ştiinţă, din interes sau din ignoranţă. În ce-i priveşte pe intelectualii români care au participat la eleborarea lui, cred, au fost mânaţi atât de  ignoranţă, cât şi de interes. În ce-i priveşte pe politicieni,  interesul le-a condus toate acţiunile, pentru că nu cu această falsă luptă se putea schimba societatea românească, adică ordinea de drept a proprietăţii, în primul rând, ci cu Codul Penal, care să pună ordine în trecerea proprietăţii dintr-un regim în altul,  cu responsabilizarea noilor proprietari ai întreprinderilor industriale, şi, nu mai puţin, a politicienilor. Discuţia e mai lungă şi poate o să revin!

Să ne întoarcem însă la Dl. Djuvara, autor a cel puţin o carte interesantă, mă refer, nu întâmplător, la Civilizaţii şi tipare istorice. Profilul etnic al românilor nu cred că s-a schimbat, ci, ceea ce pare să fie o schimbare a apărut, în primul rând, datorită industrializării în ritm forţat, făcută de comunişti pentru ca să scoată ţara dintr-o înapoiere istorică, specifică celor din Est, cu excepţia Cehoslovaciei şi, poate, a Poloniei. Nu poţi să fii ţară modernă, cu nivel de viaţă ridicat, cu 80% populaţie rurală şi 80% analfabeţi. Ce spun, nu-i propagandă comunistă, ci sunt date din literatura epocii interbelice, inclusiv din autori de dreapta, ca Mihail Manoilescu, de exemplu, sau, altul de stânga însă, P.N.Ţ.-istul Virgil Madgearu. Această industrializare a modificat raporturile dintre sat şi oraş. Dacă se ducea înaite de război la ţară, Dl. Djuvara era salutat cu săru’mâna boierule!, o relaţie nefirească, pentru că Domnia Sa ar fi trebuit să-l salute aşa pe ţăran, pentru că mâna aceea îl ţinea la Paris. Schimbarea de mentalitate, produsă în timpul comunismului, şi, cumva, deteriorarea profilului moral, în special după cele întâmplate în ’89, provin, în primul rând, din agresiunea existenţială la care au fost supuşi românii, ca altă dată în timpul invaziilor armate, de jaf, făcute de puteri străine. Românii trăiesc în insecuritate şi nu mai au nici bucăţica de pământ care să-i hrănească şi nici posibilitatea, în cazul că o au, să o facă  activă economic.  Discuţia de după prăbuşirea formei comuniste de organizare socială şi economică, formă produsă şi structurată pe modelul capitalismului, mai puţin forma proprietăţii(dar proprietate privată e şi în Bangladesh, în Paraguay, Columbia, Ecuador etc., fără rezultate în plan economic), adică: idustrializare, etica muncii, responsabilitate, productivitate, într-un cuvânt, ştiinţă, discuţia deci s-a purtat rapsodic şi în termenii răzbunării(un gânditor spunea: răzbunarea, care ţine loc de gândire!).  Nu s-a ţinut cont că acest comunism a apărut la Londra, unde Marx studia şi scria, pe banii lui Engels, la British Museum, că principiile de organizare sunt aceleaşi, cum am văzut, mai puţin lupta de clasă, supralicitată din motive ideologice şi de putere de către Lenin şi Stalin. Un om care a murit în puşcăriile comuniste, în anii ’50, economist şi teolog, în acelaşi timp, e vorba de Mircea Vulcănescu, ar fi spus, înainte de a muri, sacrificându-se, se spune, ca un creştin: Nu ne răzbunaţi! Ca intelectual, este, ca şi Petre Ţuţea, dealtminteri, peste toţi Tismănenii, Manoleştii,  sau mai ştiu eu ce alţi oropsiţi de comunism! Discuţia, după ’89, ar fi trebuit dusă în termenii moralei şi eticii, adică cu privire la principiile acţiunii, fie ea economică şi/sau politică. Din cele de mai sus, s-ar putea înţelege de ce românii au ajuns să regrete comunismul, cu excepţia lui Tismăneanu, Manolescu, a altora ca ei şi a îmbogăţiţilor de război, cum se spunea, acum a îmbogăţiţilor de revoluţie. Tot aşa, se poate înţelege de ce China este unde este, fiind, oroare!, comunistă ca organizare politică, capitalistă ca manifestare economică. Ori, românii s-au pierdut în lupta contra comunismului, ca altădată, în lupta împotriva capitalismului, până a venit Ceauşeşcu şi le-a cerut să ajungă din urmă şi să întreacă capitalismul, producâd mai mult şi mai bine decât cei de acolo, fiind mai creativi, adică!.

P.S.- Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, nici comunist, nici ceauşist, nici securist, nici, mai ştiu eu ce! Intenţia mea este o discuţie în cunoştinţă de cauză, asta înseamnă, teoretică, istorică, economică, politică. Prin urmare, nu vă obosiţi să mă catalogaţi, pentru că, dacă vreţi, îmi asum orice aşa-zisă clasificare, dar apoi, vă rog, să trecem la discuţii serioase şi responsabile, atât pentru respectul dintre noi, cât şi din respect şi grijă, pe cât ne duc puterile, de România şi de români. Nu e nici măcar vorba de naţionalism, dacă vorbesc aşa despre români, ci dorinţa să fie şi ei în rând cu lumea, la cele bune şi la foloase, nu numai la ponoase, căci merită.!

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

clasici, 1.

Am să încerc să postez pe blog, fără să fiu preţios sau pedant- sper că nu plictisitor!- nu numai păreri proprii, ci şi comentarii din şi despre clasici. M-am gândit să încep cu Nicolae Iorga, anume, un mic fragment din Introducerea la Idei asupra problemelor actuale. Intenţia este să vedem că, ceea ce trăim acum, au trăit şi alţii, cauzele fiind cumva similare, deşi circumstanţele diferă. În fond, indiferent de circumstanţe, omul are un set limitat de comportamente posibile, care, ce-i drept, pot căpăta nume diferite, funcţie de situaţia de rostire şi/sau vorbire în care se află, adică funcţie de circumstanţele de timp şi loc.

Iorga vorbeşte despre criza mondială, din anii 1929-1933, şi, după cum o prezintă, tipologic, ea este forma modernă a vechilor conflicte: epoca pe care o trăieşte, cea de criză, este, spune, una din cele mai nenorocite din istoria omenirii, chiar dacă nu se varsă sânge şi barbarii nu cutreieră oraşele ruinate. Spre deosebire de, să zicem, economişti, care văd în criză numai variaţiile îngrijorătoare ale monedei, sau, poate, de politicieni, care sunt încântaţi de aceasta şi vor s-o prefacă în baza unei noi politici, Iorga afirmă un lucru dealtminteri bine-cunoscut, anume că moneda oglindeşte starea producţiei şi a schimbului de mărfuri. Dar, continuă el, nu se înţelege că la baza acesteia din urmă nu e nici un alt factor material, ci însăşi starea morală a societăţii, aceia de la care vin toate în ultimă instanţă. E bolnav sufletul umanităţii! Şi, continuă, de trei ori pe zi măcar orice om cuminte trebuie să o strige în urechea tuturor nebunilor. La fel, putem spune şi noi  acum: e bolnav sufletul românilor! Şi boala este pandemică! Iorga pune în discuţie starea lumii nu plecând de la teorii economice, sociologice etc, constituite, toate, în situaţii de vorbire, funcţie de un interes de dominaţie( Marx adusese la suprafaţă interesul de dominaţie care se ascunde, aproape inconştient, în relaţiile de producţie şi care, configurează, cum pare să spună Iorga, starea producţiei  şi a schimbului de mărfuri), ci de la starea morală a societăţii, în care se văd/arată, dincolo şi, mai mereu, împotriva cuvintelor/discursurilor, virtuţile sufletului-în măsura în care sunt- şi dreptatea/dikaiosyne(cum o numeau vechii greci), din ordinea de drept, în care instinctul/voinţa de dominaţie se temperează, dacă nu chiar se frânge, sau este orientat/ orientată către Bine. Numai astfel, privilegiul ontologic al omului, de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, de a fi, cu alte cuvinte, creator sau, cum spuneau isihaştii, împreună lucrător cu El, acest privilegiu deci, nu este confiscat şi transformat într-un privilegiu istoric şi/sau social, adică într-unul de înstăpânire şi deturnare a creaţiei  funcţie de un interes de dominaţie. Vrem nu vrem, aici ne aflăm în faţa unei bifurcaţii, care apare încă în secolul XVIII, anume cea dintre politic şi teologic( aşa cum e descrisă în mica lucrare kantiană: Răspuns la întrebarea: ce este luminarea?).

Iorga introduce discuţia despre  secolul XX  într-un context mai larg- el are în vedere modul de înţelegere a tradiţiei. Este evident că, dacă discută criza plecând de la starea morală a societăţii, cadrul este tradiţia, care, aici, înseamnă tradiţia creştină răsăriteană, ce priveşte modul omului de a se raporta la semeni, la sine, la cadrul natural, la lume, şi la Dumnezeu, cu formele de organizare socială pe care le generează. Oricine poate să spună că această tradiţie, comparativ cu cea occidentală, nu a dat roade, nu a dus la prosperitate, nu a permis dezvoltarea artelor şi ştiinţelor, într-un cuvânt, a ţinut omul într-o înapoiere culturală endemică. Starea de fapt pare să-i dea dreptate! Altceva am putea vedea dacă ne vom orienta după starea de morală a omenirii, cea care ne arată tipologia virtuţilor, ordinea de drept şi funcţia/statutul  raţiunii în economia fiinţei omului şi a existenţei sociale a acestuia. Din analiza prejudecăţilor  privitoare la trecut se înţelege, spune Iorga, ce prăpăd au făcut ideile abstracte, filosofice, sistematice, mania silogistică a secolului al XVIII-lea, dărâmând lucruri ca să puie în loc doar stîlpi cu inscripţii, pe atât de pompoase, pe cât de fără efect. Ne aflăm oare într-o situaţie similară?! Avem iar alţi stâlpi cu inscripţii, pe atât de pompoase, pe cât fără efect!? Altminteri cum să ne explicăm succesiunea crizelor: financiară, economică şi, la orizont, cea politică, de legitimitate! Aştept răspuns!

27 comentarii

Din categoria Uncategorized

De bun găsit!

Nu ştiu dacă va interesa pe cineva, ceea ce voi scrie aici. Eu îmi fac datoria să aduc altora la cunoştinţă, ceea ce mă frământă, de ceva vreme. Într-un fel, este şi recunoaşterea unei laşităţi: aceea de a fi tăcut atâţia ani, deşi am văzut ce se întâmplă în ţară. Eu mă aşteptam la o prăbuşire generală încă de la sfârşitul anilor ’90. Faptul că s-a petrecut acum, în acelaşi timp cu criza lumii occidentale, e în folosul aşa numitei clase politice, care ne conduce de 21 de ani.  Aceasta ar fi, chipurile, scuza lor: România e prinsă în sistemul economic al lumii occidentale, astfel încât o criză a lor este, automat, şi a noastră. Nu intru în detalii economice, o fac alţii mai bine decât aş putea să o fac eu! Mă gândesc la Ilie Şerbănescu, apoi la cei care semnează în Cronica română, sub numele generic Redacţia economică, la Liviu Voinea, şi alţi câţiva oameni lucizi şi, evident, dacă nu cu dragoste faţă de ţară, cel puţin cu onestitate profesională. Mărturisesc că, deşi nu beneficiez de servicii speciale, ştiam încă din anul 2008 că lumea occidentală va fi lovită de o criză financiară, care apoi va deveni economică şi, în cele din urmă, politică. Eram mai informat, se pare, decât Traian Băsescu sau Emil Boc! Eu cel puţin, la nivelul meu, mi-am făcut datoria: l-am sfătuit pe un prieten să nu se împrumute la bancă, punând apartamentul de 4 camere garanţie, cum voia familia! E puţin, dar,desi am făcut ce trebuia să facă Mugur Isărescu, n-am de gând să-i cer ceva din ceea ce câştigă la Banca Naţională, tocmai pentru ca să ne ferească de astfel de întâmplări! Hatârul ăsta i-l fac pentru vărul lui, poetul George Ţărnea, mult mai util românilor decât Guvernatorul, cu tot omul de la fostul ziar Scânteia, care-i poartă vorbele, Adrian Vasilescu, pe care, de câte ori îl văd la televizor, mă întreb oare la cine o fi fost, de unde vine, de la tov. Emil Bobu(el s-a mişcat mereu, cu aceeaşi suficienţă, în sfere înalte, fără nici o idee- colportor de vorbe, vorbe, vorbe…!)!? Înainte de a trece la conţinutul efectiv al blogului, ar mai trebui să spun că, în decembrie 1989, în zilele celor întâmplate, chiar la începuturi,  mă gândeam că primul lucru pe care ar trebui să-l facă cei ce vor veni la putere- nu ştiam cine vor fi, deşi bănuiam!- va fi să pregătească ţara pentru o nouă retragere aureliană. Presiunea din est  se contura deja, şi nu era numai a Rusiei!

2 comentarii

Din categoria Uncategorized