Arhive lunare: Ianuarie 2014

METODĂ ŞI PREVIZIUNE.

Eminescu, spre norocul nostru, nota multe din intenţiile sale. Iată o astfel de notă, numită, de editori, cred, Studiul economiei politice. E în volumul XV. Ediţia Perpessicius, p. 400:

pe Carey îl cumpăr în ediţie mare, îl leg cu hârtie intercalată, şterg toate pasajele netrebnice din el(s.m.- o.c.), traduc juxta linea tot ce e sănătos ca idee(s.m.- o.c.).

Tot aşa fac şi cu List şi cu alţi economişti ce-mi convin(s.m.- o.c).

Fac un mic dicţionar der Grundbegriff der N(ationalen) Oeconomie cu un sistem prevăzător de rezultate ale ideii generale Producţiune.

Laplace. Sporirea sferei trebuinţelor. Erorile socialismului.

Şi, deşi pare fără legătură cu nota de mai sus, un fragment dintr-un concept al scrisorii către Iacob Negruzzi, datat 4/16 septembrie 1870, ne va ajuta să înţelegem câte ceva din intenţiile poetului, subliniate dealtminteri de mine: şterg…, tot ce…, ce-….E vorba de opţiuni până la urmă teoretice sau, să zicem, filosofice, dacă nu chiar mai mult, de o altă întemeiere a ştiinţelor despre om. Nu tot ce e scris în concept  e  menţinut în scrisoare, ea a fost concepută în timpul războiului franco- prusac(19 iulie 1870- 10 mai 1871), după bătălia de la Sedan, în care Franţa fusese învinsă. În text este continuată o discuţie între cei doi, din vara acelui an, 1870, când Iacob Negruzii l-a cunoscut pe tânărul Eminescu, la Viena. Ea începe cu o afirmaţie: Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul, mult mai tare decât cea din concept: Numai Dumnezeu mai ştie ce este omul. Diferenţa şi gradul de dificultate din scrisoare este, evident, mult mai mare. Plus că, această modificare aduce  o altă perspectivă asupra omului şi a lui Dumnezeu, e o diferenţă între El ştie şi El descurcă.  În textul trimis, Eminescu renunţă la partea introductivă şi la o afirmaţie dură, despre germani: Nemţii au devenit nesuferiţi. Vă-ncredinţez că nu sunt nemţii aciia cari-i vedem numai cu ochii spiritului, în cărţile lor pline de rigurozitate pedantică. Continuă cu  constatarea cum că, un fapt obiectiv: războiul, în acest caz, a produs modificări subiective- cuprinde ca frigurii popoară întregi, spune în concept. În scrisoarea trimisă, adaugă: …dar popoare întregi să le vezi suferind de această metempsicosă, ori cum pustia i-aş mai zice? Ai crede că sufletele germanilor au trecut în animale, şi sufletele animalelor în germani. O, tăcuţii, gânditorii, umanitarii germani! Unde sunt ei?… Deplânge apoi faptul că ziarele germane sunt mai chauviniste şi mai poltrone decât toate- decât ale noatre, chiar implicând Columna. În scrisoarea trimisă nu mai e menţinută afirmaţia:Naţiunea franceză e acuzată de fapte de care nici copii n-ar crede-o- capabilă. Apoi dă exemple de titluri de cărţi, culese dintr-un ziar german, care-i susţin punctul de vedere.

Încheie tema în discuţie  cu o pre-zicere, deschizătoare pentru secolul XX, pe care Eminescu nu l-a apucat:

Înainte(germanii-n.m.-o.c.) nu ţineau la naţionalitatea lor, pentru că nu prea aveau la ce ţinea. Toată lumea leagă de numele german epitetul aşa de puţin măgulitor de: Holzkopf. Azi se schimbă. Azi îi veţi vedea tot aşa de tenaci ş-aşa de greu de deznaţionalizat ca şi francezii. Iată efectul întâmplărilor istorice asupra sufletului omenesc. Una le lipseşte germanilor. O parte din soarta lumei e azi în mâinile lor- veţi vedea ce vor face, fiţi încredinţat însă că nu vor face pentru lume nimic şi pentru ei tot!

Conceptul şi scrisoarea ne arată un Eminescu, la douăzeci de ani, distant şi critic, faţă de mediul german în care s-a format. Cu aceeaşi distanţă critică va folosi şi opera economică lui List sau Carey- în cazul economistului german, vom vedea la ce renunţă: pasajele netrebnice, adoptând o altă perspectivă, ce nu provine din Occident, asupra omului şi a istoriei sale. Ioan Slavici, cel care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, face o apreciere, printre multe altele, ce te pune pe gânduri: Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi. Teribilă constatare!

În plus, căci mai e un „plus”, pe care-l trăim acum, cele de mai sus m-au trimis cu gândul către modul în care a fost gestionată integrarea României în Uniunea Europeană,  constituită deja înainte cu mult de *89 într-un soi de Zollverein(Uniune Vamală). Aceasta a fost  propusă şi înfiinţată de Friedrich List, în 1834, cu menirea de-ai uni pe germani economic şi politic.  Sub conducerea Prusiei, Uniunea se află la originea victoriei asupra Franţei, din 1870, şi a unificării statelor germane. Uniunea Europeană, condusă efectiv de statele occidentale, de Germania, în special, ar trebui să aibă aceleaşi obiective, economice şi politice, de data asta, pentru popoarele Europei. Numai că mijloacele ţin de timpul trecut, de pasajele netrebnice, din opera lui List. Nu mai vorbim de presa occidentală! Un mijloc de demobilizare şi dominaţie.

Vom vedea!

Nota bene! nu sunt eurosceptic, nici antioccidental,  nu pot  fi însă antiromân! Aici nu-i vorba de naţionalism, ci de drepturi şi datorii, egale pentru toţi. Eu nu scuz, în discuţia pe care o propun, această clasă politică criminală, fie direct, prin furturi şi distrugere, fie indirect, prin consimţire tacită, prin tăcere. Cred că românii au tăcut destul, atât în faţa clasei politice, cât şi în ce priveşte abordarea politică, economică, într-un cuvât, teoretică, şi au schimbat un idol: aşa-zisul comunism, cu altul: aşa-zisa democraţie, produse din resturile de aur, ce au rămas de la viţelul bine cunoscut. Cu speranţa că nu obosesc pe eventualii cititori, şi, mai ales, cu riscul de a mi se imputa că nu scriu ce gândesc eu- ca şi cum eu am inventat lumea- şi trimit ba la unul, ba la altul, mai citez un filosof creştin, francez: Michel Henry, Du communisme au capitalisme. Theorie d*une catastrophe.:

negaţiei teoretice a individului viu, în marxism(n.m.- o.c.-într-o altă lucrare, Henry defineşte marxismul ca fiind totalitatea contrasensurilor la opera lui Marx, dar asta-i o altă discuţie) şi în regimurile care se reclamă de la el, corespunde cu eliminarea sa de fapt în sistemul tehno- capitalist, sistem în care capitalismul este el însuşi pe cale de dispariţie în folosul unei liberalizări complete a tehnicii şi a auto-dezvoltării sale. O asemenea situaţie nu este numai tendenţială: ea are loc în „economiile liberale” care se juxtapun regimurilor socialiste în agonie. Ambele- „economiile liberale” şi regimurile socialiste în agonie- duc cu ele jalea/doliul vieţii(portent le deuil de la vie), moartea are două feţe/expresii.

Cu acest citat, nu mut discuţia, ci pun tema în orizontul ei firesc. Eminescu merită, măcar pentru aprecierea făcută de Slavici!

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Eminescu, poezii mai puţin cunoscute.

Propun două poezii mai puţin cunoscute şi comentate ale lui Eminescu: Patria vieţii e numai prezentul  şi E împărţită omenirea. Despre a doua am găsit o notă într-o carte a lui D. Caracostea: Creativitatea eminesciană, în care spune că motivul a fost împrumutat din Josef von Eichendorff, din poezia So oder so(unde mă aflu, nu am acces la o mai bună informare, nici măcar pe internet). Comentariul criticului e însă de discutat! În orice caz, poetul german a scris o poezie religioasă, cum se vede în titlul pe care-l dă culegerii de versuri, în care apare poezia amintită: Geistliche Gedichte. Nu vreau să comentez cele două poezii, cel puţin acum, le propun spre lectură ca îndreptar epistemic.

PATRIA VIEŢII E NUMAI PREZENTUL.

(1874)

Patria vieţii e numai prezentul.

Clipa de faţă numa-n ea suntem,

  Suntem în adevăr.- Iară trecutul

Şi viitorul numai o gândire-s.

În van împingeţi ce vi-i dinainte,

În van doriţi acelea ce-or veni.

Întoarceţi-vă-n voi şi veţi cunoaşte

Că toate-n lume, toate-s în prezent.

 Tot ce au fost şi tot ce-a fi vreodată.

 Au fost, va fi numai pentru că e.

Nu ştii că atingând pe-un singur om

 I-atingi pe toţi? Mulţimea e părere.

Spune la mii de inşi aceeaşi vorbă

 Şi-n mii ea atunci va trezi

 Icoana-aceeaşi şi acelaşi simţ.

 Un semn că toţi e-n unul, unu-n toţi. 

E o descriere de stare, o topologie sau  o analysis situs(cum se numea la începuturi disciplina matematică la care face aluzie numele). Dacă  introducem  variabila temporală, „mişcând” clipa, atunci avem  imaginea unor curenţi de aer, a unor vânturi, ce circulă şi fac posibilă istoria.

E ÎMPĂRŢITĂ OMENIREA.

(1876)

E împărţită omenirea

În cei ce vor şi cei ce ştiu,

 În cei dentâi trăieşte firea,

Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.

Când unii ţese haina vremii,

Ceilalţi a vremii coji adun:

Viaţă unii dau problemei, 

Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:

Ce unii fac iau alţi-aminte.

Căci până azi domneşte-ntr-înşii

A cărţii tale graiuri sfinte.

N-a intrat viemele-ndoielii,

Copil e ochiul lor când vede,

Căinţa văd urmând greşelii,

Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi

Un om din viaţa pământească,

Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi

Naintea ta să-ndreptăţească;

Căci buni şi răi trăiesc în tine,

Cuvântul tău e calea lor-

De-a lor abateri li-i ruşine, 

Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,

Căci merit nu-i când nu e luptă.

Asupra ta ei nu se- ntărât

Cu viaţa în joc, cu mintea ruptă;

Mânând cu anii colbul şcolii,

Din cărţi străvechi roase de molii

Îşi umplu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire-

Minune-i pentru dânşi tot.

Necercetând nimic în fire,

Nimic nu ştiu, nimic nu pot;

Căci nu-i supusă lămuririi

Gândirea-n capul înţelept-

La toate farmecele firii

Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche

Statornic, nemişcat învăţ,

E surdă azi a lor ureche

Privindu-ţi firea cu dispreţ;

Legată-n lanţ e alor minte

Şi rodul minţii e sălbatec,

Se plac în mistice cuvinte

Şi-esplică totul enigmatic.

Spre deosebire de Nae Ionescu, cred că Eminescu este acelaşi în poezie şi în scrierile politice, nu are mintea ruptă şi, prin urmare, nici nu o are legată-n lanţ. El  ex-pune scriitura sa în două forme de discurs: poetic/proză literară şi politico-economic. Trecerea de la o formă de discurs la alta este  spectaculoasă şi poate să stârnească nedumeriri, dacă nu luăm în seamă cât de încastrat(Karl Polanyi), prins era Eminescu în realitatea istorică a poporului din care făcea parte, care- i dăduse nu numai limba dar şi istoria, două forme ale unei aceleiaşi eredităţi, din care fiinţa sa se configurase în prezent.

Textul poeziilor l-am preluat din Mihai Eminescu, Integrala operei poetice. Coordonare şi cuvânt înainte Alexandru Condeescu. Ed. SEMNE, 2006.

5 comentarii

Din categoria Uncategorized