Acesta ar fi cadrul discuţiei, pentru că, altminteri, repetăm cele deja spuse, recunoscute tacit, care au devenit acum evidente, prin comparaţie cu starea actuală a ţării. E vorba de faptul că, România a avut în decembrie `89 un potenţial economic ridicat, incomparabil cu cel din perioada interbelică-criticată dealtfel de economişti ca Manoilescu şi Madgearu, pentru subdezvoltare. Fără datorii, cu rezerve valutare substanţiale, România avea un capital productiv care, după decembrie `89, ar fi trebuit să fie mai bine pus în valoare, odată eliberat de coerciţia totalitară a ideologiei, prin care s-a exercitat dominaţia în perioada comunistă, limitând atât libertatea gândului, în primul rând, prin minoritatea conştientă, cât, parţial, şi libertatea politică. Spun parţial pentru că totuşi din acea perioadă, din timpul dictaturii de dezvoltare a lui Ceauşescu, se pot trage unele învăţăminte în ce priveşte orientarea gândirii politice către dezvoltarea ţării, nu către jocurile politicianiste de interese care, paradoxal, sunt un simptom al  lipsei de libertate politică.  Printre altele, guvernanţii de după decembrie`89 au beneficiat de condiţii mai bune decât Nicolae Ceauşescu pentru gestionarea economiei, şi am în vedere forţa de muncă în surplus care, în perioada comu- nistă, parazita bugetele întreprinderilor, din raţiuni politico-ideologice. Această forţă de muncă în surplus era de fapt forma în care s-au  perpetuat pierderile planificate în economie, instituite de ocupaţia cominternistă, prin care clasa muncitoare a fost “crescută” într-un mediu toxic, din punct de vedere economic, într-o iresponsabilitate cu implicaţii grave în psihismul colectiv, unde s-au sedimentat astfel elementele unei posibile manipulări nostalgice prin pulsiuni consumatoriste. Cultivându-se o psihologie plebee, de asistat social, s-au pus bazele astfel unei dependenţe sociale şi istorice pe termen lung şi aşa au putut fi manipulate munca, inovaţia, economisirea sau chiar distorsionate şi folosite în interese străine, de dominaţie. Plecându-se de aici, astăzi s-a ajuns ca românii-care ar trebui apăraţi şi ei de drepturile omului-să fie orientaţi către munci mai puţin calificate, în contradicţie evidentă cu ceea ce se întâmplă în ţările dezvoltate, orientate de imperativele viitorului, împletite în interesul naţional. De aici şi până la boicotul istoriei, de care vorbea Blaga, nu mai e decât un pas, pentru că ţara este adâncită în subdezvoltare, unde apare o ruptură aproape fatală între elitele profesionale-care îşi caută realizarea în alte ţări-şi marea masă a populaţiei, care nu se mai poate exprima social şi productiv potrivit exigenţelor timpului şi nevoilor reale. Libertate de expresie este mai complexă şi nu se reduce doar la libertatea cuvântului, ci, cum am văzut, este libertate a muncii, libertate politică şi libertate a gândirii, adică a capacităţilor creatoare ale omului exteriorizate în economie, prin producţia de bunuri, în politică, prin edificarea instituţiilor şi în gândire, adică în planul culturii, al bunurilor simbolice, cu caracter identitar, în vederea dialogului inter-comunitar, din situaţii de rostire diferite. Fără aceste trei forme de libertate, cea a cuvântului este una de Hyde Park, de defulări individuale, care nu duce la împlinirea fiinţei omului, ci, cum am spus, la defularea unor pulsiuni din inconştientul individual şi colectiv, aflat într-un puternic dezechilibru. Dealtminteri, nu există democraţie, fără ca cel ce participă la ea să aibă suport economic.

Starea de fapt din zilele noastre îşi are originea şi este proiecţia în prezent a unui „adevăr” ideologic, pus în joc în perioada de ocupaţie cominternistă a ţării, din anii `50. Acest „adevăr” ideologic a avut o dublă expresie, pe de-o parte în reprimarea dialogului în vederea adevărului, prin privilegiul acordat minorităţii conştiente- cum şi-a numit comunismul elita-, de a fi purtătoarea unui adevăr de nediscutat, pe de alta, ca un corolar al acestuia, a fost impunerea în economie a pierderilor planificate, prin care munca, inovaţia, economisirea au fost profund infestate cu un parazit consumerist care, până la urmă, a contribuit la „mobilizarea” ideologică a maselor, pentru punerea în practică a intenţiilor politice, de dominaţie, de nouă ordine mondială, în decembrie `89. Prin aceste pierderi planificate s-a întrupat, în psihismul colectiv, iresponsabilitatea economică, devenită acum evidentă, care este corespondentul structurii para- alethice, codificată în „adevărul” de nediscutat. Instituţiile căpătaseră o funcţie reprimantă, în locul celei fireşti, constructive, prin care este cultivată fiinţa omului, potrivit structurii ei, în care se oglindeşte Adevărul.

Deşi nici o elită nu este stăpână a adevărului, fapt devenit evident în creştinism, ci cel mult, atunci când este cu adevărat elită, e înstăpânită şi în slujba acestuia şi, din acest motiv, deschisă în dialog, în comunicare, în cuminecare(cum spunea Noica), totuşi minoritatea conştientă a reapărut după decembrie `89, ca grup de presiune ce reprimă dialogul, făcând din discuţie o modalitate de culpabilizare a fiecăruia de către fiecare, tocmai pentru a se fixa în societate ca „stăpână” a unui aşa-zis adevăr, întemeiat pe un interes de dominaţie. Din acest motiv, cei ce se substituie lui Dumnezeu, au confiscat finanţele şi cuvintele/ideile, mijloacele „circulante” cu semnificaţie flotantă, funcţie de interesul de dominaţie actual. E vorba, evident, de aşa-zisa elită, pe cât de goală de adevăr(dacă mi-e permisă o astfel de formulare), pe atât de „intransigentă” cu, nu-i aşa, devierile de drepta sau de stânga, care acum sunt devieri de la democraţie şi de la economia de piaţă liberă, cum mai-ieri erau de la democraţia populară( pentru cine nu ştie, aceasta era formula pentru statul comunist) şi de la economia planificată. Blocarea accesului la Adevăr, în vederea dominaţiei unei colectivităţi naţionale, este realizată prin punerea în circulaţie a „adevărului ideologic”, cu bifurcaţia lui: monologul para- alethic şi infestarea consumeristă a maselor, care merge împreună cu tirania distracţiei. Într-o ordine descrescătoare a sufletelor, de la cele mai alese la cele mai triviale, Platon aşeza pe ultimul loc tiranul şi pe penultimul sofistul, tocmai pentru faptul că, ambii, la nivelul adevărului, fie teoretic, fie practic, refuză dialogul. Strategic, reprimarea dialogului începe cu reprimarea dialogului liber, mijlocit de Biserică, a omului cu Dumnezeu.

După 1989, faptele s-au petrecut sub semnul nostalgiei după „frumoşii” ani `50-`60- cei ajunşi la putere au instituit acelaşi sistem de privilegii- pentru clasa politică şi stăpânii adevărului-,de data asta sub ideologia drepturilor omului, a democraţiei şi a economiei de piaţă liberă. Astfel, cu acest sistem de privilegii, România se află când în tranziţie, când în reformă. Nimic nou sub soare! În 1880, Eminescu, în Timpul, în primul articol dintr-o serie cu titlul Studii asupra situaţiei, vorbea deja despre o epocă de tranziţie. Iată ce zice: Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte de 20 de ani şi mai bine în ţările noastre, s-ar putea explica deşi nu justifica, prin cuvântul epoca de tranziţie, e evident că sarcinile cu care tranziţiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură, ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greşită, de a privi în mod limpede starea adevărată a ţării, de a judeca în mod mai limpede necesităţile ei. Şi, mai jos, continuă: ţara, prin tristele experimente la care e supusă de domnia frazei(s.m.- omulşicetatea), va ajunge până la sfârşit să fie conservatoare. Nu era vorba de orientarea spre Partidul Conservator, ci de o nostalgie după vremurile vechi, cum sunt azi românii nostalgici după dictatura de dezvoltare, prin noi înşine, a lui Nicolae Ceauşescu. Oricum, de la Eminescu până azi starea geopolitică a României nu s-a schimbat! S-au schimbat numai etichetele forţelor de presiune politică, nu şi purtătorii lor. S-ar putea ca de acum încolo să se schimbe ceva, odată cu schimbarea polilor de putere, ce se prefigurează. Criza actuală este mai mult decât exteriorizarea  escrocheriilor  din lumea finanţelor, este un simtom care va duce la o redistribuire a centrelor de putere, pe alte trasee, în care întâlnim vechile centre imperiale, de la China, India, Iran, la lumea arabă. Nu ştiu dacă, pe lângă acestea, va mai funcţiona imperiul din umbră, atât de prezent în manipulările financiare şi a cuvintelor!

Deocamdată vreau să postez un citat mai lung din Iorga, aproape o pagină, din Dezvoltarea imperialismului contemporan, Ed. Albatros, 1997. Iorga discută imperialismul în vremea lui Bonaparte, mai corect, din vremea Directoratului- Directoriului, cum îi spune el: sistemul de anexiuni datează de la hotărârea Directoriului de a se înţelege cu Austria pentru un schimb de pământuri şi de grupe omeneşti;…(op. cit., p. 160) Apoi, după ce arată anexiunile făcute de Directorat, trage o concluzie pe care o redau în întregime:

Iată, prin urmare, ce săvârşesc francezii pe linie anexionistă, şi, de altminteri, istoricii francezi  recunosc că era o rupere totală cu trecutul. Altă politică, fără nici un fel de simţ al dreptului, fără respect al naţiunii, al ideilor de libertate, cu care se măguliseră şi se înădiseră atâtea popoare. Faptele istorice care se întâmplă nu mor; se pare că s-a schimbat situaţia după câtăva vreme, dar trec anii şi deodată cu alţi oameni şi în altă ţară revine acelaşi sistem(s.m.- omulsi cetatea). De aceea, faptele politice rele nu trebuie făcute cu uşurinţă, pentru că ele au o repercursiune de-a lungul vremurilor, o nenorocire care sare din ţară în ţară şi din generaţie în generaţie. Dacă n-ar fi fost 1793 din Franţa, n-ar fi fost omorul în masă din Rusia lui Lenin şi Troţchi, dacă n-ar fi fost sistemul Directoriului şi al lui Napoleon, n-ar fi anumite lucruri  care, în dauna libertăţii popoarelor , se petrec în momentul de faţă. N-a folosit nimic Europa de pe urma tuturor lucrurilor acestora trecătoare care s-au îndeplinit atunci, însă naţiunile au rămas obosite şi demoralizate. Când a apărut din nou idealismul , el a avut deci un caracter febril, bolnăvicios, căci romantismul pus în faţa clasicismului represintă decăderea în ce priveşte echilibrul sufletesc, care el este marca oricărei adevărate civilizaţii morale.(op. cit. p. 168).

Cred că, cu aceeaşi unitate de măsură, ar trebui judecate şi evenimetele de azi, pentru că se schimbă numai numele, fapta însă nu moare, cum spune istoricul, ci e alfel numită,  formulată, am putea zice. Dar dincolo de ele, de evenimentele de azi, întrezărim aceeaşi voinţă de putere, acelaşi instinct de dominaţie, aflat, poate,  chiar în străfundurile fiinţei omului. Numai că ea: voinţa de putere- instinctul de dominaţie-, a fost confiscată, iar cine a luat-o, se joacă de-a Dumnezeu!

2.-Documentul elaborat de Tismăneanu, pentru condamnarea comunismului, este, de fapt, o a doua însuşire de către Comintern a unei probleme ridicată de români, cu privire la relaţiile între naţiunii şi dezvoltare, în istorie. Această problemă aştepta o rezolvare globală, aşa cum subdezvoltarea României din perioada interbelică era, de asemenea, o problemă globală, a cărei rezolvare implica, în primul rând, condamnarea Cominternului- fie el din Est sau Vest- ca organizaţie proteică. La aceste probleme, românii au dat atunci soluţii- ele au fost uneori greşite, pentru că vedeau rezolvarea doar ca o afirmare naţională, nu ca pe o restructurare globală a raporturilor între oameni şi naţiuni, cam cum a încercat Ceauşescu, până a atins periculos interesele aceloraşi preoţi laici ai lui Baal, trecuţi din Est în Vest.  Comuniştii cominternişti, care au fost preoţii laici ai unei religii sui generis, au preluat critica societăţii burgheze, interbelice, făcută de către naţionalişti şi legionari, şi au pus-o într-un context internaţional- au universalizat-o, chipurile în vederea rezolvării- de fapt au luat-o sub control. Din aceste motive, românii au o atitudine ambiguă, în ce priveşte condamnarea comunismului, pe de-o parte, doresc această condamnare, pe de alta, îl regretă, pentru că a fost momentul de dezvoltare, nu numai economică, ci chiar politică a ţării- să nu uităm că o economie dezvoltată cere oameni pregătiţi! Dar dezvoltarea, modernizarea nu era în proiectul politic al ocupanţilor. Raportul acesta condamnă, cum s-a observat, numai ce numesc ei naţionalism, adică o conducere responsabilă a ţării. E ciudat că, Gheorghiu-Dej, sub care, este drept, s-au petrecut cele mai abominabile crime, de către ocupanţi, este prezentat mai vinovat decât cei care, la Yalta, au configurat situaţia internaţională, de compromis cu Cominternul- nu cu Rusia, ce a făcut posibilă invadarea ţării de acei preoţii laici ai lui Baal. Aceştia apar, în raport, ca şi cum s-ar fi aflat sub ordinele lui Gheorghiu-Dej, nu el sub ale lor- iarăşi, victima apare drept călău! Toţi cominterniştii sunt prezentaţi de Tismăneanu ca nişte idealişti, care, chipurile s-au înşelat în opţiunile lor, dacă nu chiar au fost înşelaţi, în timp ce cei care i-au urmat: Gheorghiu-Dej, Ceuşescu, sunt nişte bestii, nişte primitivi. Ana Pauker era o intelectuală, ştia limbi strine, ceea ce nu a împiedicat-o să facă toate ticăloşiile posibile.   După cum a fost condamnat comunismul, Romînia este, de fapt, din nou, condamnată la subdezvoltare. În acest moment, interesele Cominternului coincid cu cele ale celor care au jefuit ţara, după 1989. De unde se vede că, de fapt, cele două grupuri nu sunt decât unul singur, ca cel ce a funcţionat din 1944 până în 1964, la putere, iar după aceea, până în 1989, în opoziţie, ca “elită”. Dintr-o dată, Nina Cassian a devenit din “minoritate conştientă” elită, la fel şi mulţi alţii.  O constantă gravă este aceea că, cu timpul, frica a ajuns să fie matricea discursurilor despre specificul naţional.

România nu este o ţară cu o dezvoltarea organică. Am în vedere faptul că, în perioada interbelică, atunci când, cu timpul, se reuşise constituirea unei elite productive, în toate domeniile- nu însă în politică-,ţara nu avea o infrastructură economică potrivită- era, adică, înapoiată, subdezvoltată- şi nici o diseminare a cunoaşterii în marea masă a populaţiei: erau 80% analfabeţi. Slaba diseminare a cunoaşterii în marea masă a populaţiei era deci corelată cu o subdezvoltare economică gravă. După război, decalajul a apărut sub alt chip! Elita formată, cu trudă, în timp, a fost distrusă în mare parte sau a luat calea pribegiei, fiind înlocuită de “minoritatea conştientă”,  în timp ce dezvoltarea industrială, corelată cu alfabetizarea şi diseminarea unor cunoştinţe parţiale- care, adică, diminuau accesul românilor la decizii majore, în politică şi nu numai-, a fost posibilă sau îngăduită, am putem spune. Elitele, în comunism- deşi au fost formate şi existau, mai ales în mediul tehnic, industrial- erau deformate din punct de vedere moral, putem spune, adică, mai precis , politic, pentru că le lipsea curajul deciziei responsable. Marxismul ar fi  trebuit să organizeze libertatea, dar, într-o primă fază, nu prea avea de-a face cu Marx, ci cu interesele ocupanţilor.  Marx a fost folosit de conducerea de după ’64-’65, în polemica cu Cominternul- care încă funcţiona, deşi formal se desfiinţase- pentru a contracara planul Valev, nimic altceva decât o prefigurare a regionalismului pe care-l pregăteşte U.E. Era firească translarea spre naţionalism, aşa cum firească este poziţia de apărare a unui individ care este atacat, ziua sau noaptea, de către tâlhari. Pentru că există şi tâlhari ai istoriei, anume cei care confiscă privilegiul ontologic al omului, de a gândi fiinţa, adică de-a o interoga şi înfiinţa, pe măsura răspunsului pe care aceasta îl dă. Această confiscare face posibilă transformarea acestui privilegiu, prin forţă, într-un privilegiu istoric şi social. Voinţa de putere eşuează, mereu, în istorie: ea cade din ceea ce urmăreşte, poate cu bună intenţie- adică  conştientizarea acestui privilegiu ontologic al omului-, cum am văzut, într-un privilegiu istoric şi social, în care se vede numai faţa dominatoare a fiinţei, nu şi blândeţea ei: iubirea care înfiinţează şi sus- ţine. Unul din mijloacele prin care voinţa de putere îşi asigură dominaţia este tocmai această defazare, cultivată, între cunoaştere şi acţiune. Schimbarea la faţă a României, a lui Cioran, apare din această suferinţă îndurată, şi arată celor ce exercită voinţa de putere că uită mereu ceva, anume ne- voinţa- ca diminuare a propriei subiectivităţi şi ca trudă a împlinirii. În acestea două se configurează sensul cunoaşterii şi al acţiunii. Despre păcatele românilor, cel mai bine a vorbit Eminescu!

În ele veţi putea vedea puse câteva probleme, care frământă societatea americană, şi variante de rezolvare. Ele nu sunt mult diferite de cele care îi frământă pe români, cu rezerva că sunt abordate cu seriozitate, ceea ce la noi e mai rar şi dacă se întâmplă scade interesul publicului, pe formula: lasă-ne dom’le cu vrăjeli din astea, mie spune-mi concret, ce să fac!  O altă metodă de escamotare a acestor probleme, folosită la noi de moderatorii discuţiilor televizate, este îndemnul de a nu fi prea tehnici, spun ei, ca să înţeleagă tot omul. Telespectatorii nu sunt proşti, ci numai sătuli de felul în care sunt ocolite temele majore şi înlocuite cu aşa-zisa vrăjeală. O altă tehnică, mai rafinată, este cea prin care sunt aduşi în faţa opiniei publice membri ai unei elite, selectată pe criterii de fidelitate sau pe baza intereselor pe care le au cu cei aflaţi la putere, tot felul de manipulatori ideologi, care trec fie drept filosofi, şi atunci vorbesc despre tot felul de banalităţi- iar diversiunea se crează prin omisia temelor dure din societatea românească-, de care se miră mulţi de- alde Conu’Leonida, cu Efimiţele aferente.

Dar să ne întoarcem la linkuri, pe care le găsiţi în dreapta, sub Blogroll! Iată ce-mi scrie  prietenul meu din S.U.A.: Cel semnat Giordano Bruno- autor ce pare un simpatizant a celor din tea party- este un text(accesaţi- după ce deschideţi linkul, click dreapta, apoi pe Deschideţi legătura în fereastră nouă- Disinformation Fog Intensifies As Economic Turmoil Develops) în care e pus în discuţie conceptul de globalism, considerat un Cal Troian, pentru că iniţial a fost prezentat ca fiind următorul pas în evoluţia capitalismului de piaţă(free market) şi salvatorul naţiunilor din lumea a treia, care încearcă să ajungă la nivelul ţărilor dezvoltate, iar acum se vede că este o plagă fiscală, care răspândeşte un delirium tremens şi distruge oriunde îşi face simţită prezenţa. Clipul Quantitative Easing Explained, prezent pe YouTube este făcut de autori apropiaţi de aceeaşi grupare politică: tea party, care poate fi considerată mai curând o mişcare, decât un curent politic bine definit. Ei folosesc un set de întrebări şi răspunsuri, alcătuit din domeniul faptelor irefutabile, spuse cu umor sec şi percutant. Pentru că este o critică necruţătoare a oficialităţilor, clipul a fost atacat vehement, dar fără succes, de establishement, după mai toate preceptele tehnicii Truth Suppression- prezentate umoristic în al treilea link. Cu toate astea, The clip went viral, s-a răspândit adică cu viteza unui virus, în timpul unei epidemii- are peste 4 milioane de vizitatori.  Al treilea link, postat sub titlul Iniţiere profesionistă în minciună, dar, de fapt, numit:Thirteen Techniques for Truth Suppression, de David Martin, este un fel de “fiţuică” pentru susţinerea unui examen la materia cum să minţi ca un profesionist.

Lectură şi vizionare plăcute!

Din aceste motive m-am gândit să propun discuţiei un concept care, cu o semnificaţie constantă,  capătă denumiri diferite, funcţie de împrejurările istorice în care este folosit. El ne arată elementul de continuitate care, funcţie de necesităţile istorice, intervine, idealist, ca să îndrepte lucrurile pe făgaşul hotărât, în mâna puterii ce s-a substituit lui Dumnezeu. Evident, lumea, oamenii nu pot fi conduse uşor, dar parcă e nevoie de mai multă decenţă, dacă nu chiar de înnoirea procedeelor! Nu de alta, dar dacă scapă din cuşcă animalul-om s-ar putea să fie prăpăd. Altminteri, este vorba, în fond, de o armă ideologică sau, cu imaginea lui Iorga, de unul din stâlpii pe care se află inscripiţii, pe cât de pompoase, pe atât de fără efect.

Minoritatea conştientă e o formulă ce  provine din lumea comunistă, fie ea în Est sau în Vest. Cei ce au făcut parte din această minoritate – cu alte cuvinte,conţinutul acestei formule- s-au mişcat în toată Europa şi nu numai. După luarea puterii în Rusia, de către comunişti, cei care erau membrii minorităţii, în Occident,  s-au ocupat cu  susţinerea celor din U.R.S.S.(Amicii U.R.S.S.), apoi a celor din tot lagărul comunist. Ei, comuniştii, erau minoritatea conştientă, iar partidul era avangarda clasei muncitoare. Cu timpul însă s-a produs o stratificare ierarhică, pe trei niveluri, sub presiunea factorilor de putere, şi mai ales a intereselor, atât din interiorul unui spaţiu determinat/ţară, cât şi din afara lui/ei: minoritatea, partidul, poporul, alcătuiau acest eşafodaj, din care numai primul strat: minoritatea, stăpânea adevărul şi, prin urmare, era îndreptăţită să  conducă. Pe această schemă s-a făcut apoi mişcarea metonimică de redenumire a minorităţii conştiente, cu numele elită, în fapt, de transmitere a dreptului de proprietate asupra adevărului, care, în interpretarea lor: fie minoritate conştientă, fie elită, e acelaşi de veacuri, cu nume diferite, şi vizează menţinerea dominaţiei în posesia unui grup de interese determinat. Aşa se explică prezenţa unora din minoritatea conştientă, din Comintern sau urmaşi ai cominterniştilor, în evenimentele din decembrie ’89 şi după aceea şi, mai mult, faptul că aşa-zisa condamnare a comunismului a fost făcută tot de ei sau de cei intraţi în sfera lor de influenţă.

Rădăcinile acestei formule: minoritatea conştientă, sunt însă mai adânci, în plan istoric, şi, poate, şi mai adânci, teologic, până în fiinţa căzută a omului. Pe scurt, istoric, avem formulele cunoscute: elini- barbari, popor ales- păgâni, formule care nu funcţionau în plan politic şi economic, pe schema stăpân- slugă, al cărui mecanism a fost devoalat de Hegel. Cele două formule binare, asimetrice istoric şi social, închise în ideologia lor şi contradictorii, acopereau lumea, societatea umană în ansamblul ei, din punctul de vedere al relaţiei cu adevărul, fie din punct de vedere raţional, fie din cel al credinţei. Această relaţie cu adevărul, care a născut segregaţia, (conştienţa care apoi s-a numit minoritate conştientă) în chiar fiinţa omului, nu era expusă în vederea adevărului, ci pentru stăpânirea lui, şi, prin el, a celorlalţi. Relaţia distorsionată cu adevărul şi, apoi, relaţiile inter-umane ce derivau din ea au  fost criticate şi suspendate de creştinism, care, printre altele, a modificat şi criteriile de recunoaştere/selecţie a elitelor, introducând criterii asimetrice, de non-reciprocitate, mai apropiate de realitatea teologică, de raportul asimetric dintre Dumnezeu şi om decât cel al simetriei: legea talionului: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, care funcţiona atât în lumea elină, cât şi în cea iudaică, adică în bazinul Mediteranei. Jertfa a fost noul criteriu de selecţie a elitelor, în fond, a Apostolilor, pe modelul jertfei Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv, Apostolul Pavel, în Corinteni I, 1,spune că: Şi’n timp ce Iudeii cer semne şi Elinii caută înţelepciune, noi Îl propovăduim pe Hristos-Cel- Răstignit: pentru Iudei, scandal(piatră de poticnire, adică to scandalon, spune textul elin); iar pentru păgâni, nebunie;…

Caracterul conştient al acestei minorităţi, de dinainte, din şi de după comunism provenea din faptul că a fost, este şi va fi  înarmată cu o învăţătură  ştiinţifică(adică, dialectică şi materialistă, în cazul comunismului: marxism-leninismul), pe care ceilalţi nu o stăpânesc.  Ea a propovăduit Raţiunea, Ştiinţificitatea, Progresul, Democraţia, Economia liberă, de piaţă(Întrebare: cum e posibilă economia liberă, în condiţiile exercitării permanente a puterii, pe diverse niveluri, din care numai unul nu ţine de om? Nu mai întreb cum pot funcţiona, în acelaşi timp, democraţia şi economia concurenţială, care au vectori de sens opuşi!).  Ei erau, cu alte cuvinte, stăpânii adevărului! Ca atare, ca stăpâni, nu intră în dialog, ci comandă şi condamnă. Relaţia cu ei era de ascultare, de inegalitate, interpusă în asimetria ontologică/teologică dintre om şi Dumnezeu, om şi fiinţă. În locul formulei biblice: frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii!, va funcţiona, evident, frica de noi: minoritatea conştientă, este începutul înţelepciunii!. Iar rădăcinile acestei substituiri nu sunt numai în Iluminism. Acest monolog al puterii, confiscat divinităţii şi instrumentat istoric şi social, urma, în mintea lor, paradoxal, să instaureze egalitatea, democraţia, fiind chiar temeiul acestora. Acum, minoritatea conştientă, contrar a tot ceea ce se ştie, este elita. Nu una firească, instituită pe baza meritului, a jertfei, adică, ci una impusă şi susţinută. Faptul că este aşa ne-o arată, şi acum, în primul rând, suspendarea dialogului, comportamentul de stăpâni ai adevărului- avem de-a face tot cu o minoritate conştientă. Meritele acestei elite sunt faţă de cei ce impun un program, o învăţătură şi nu contează dacă o propagă bine sau rău, în mediul din care provin,ci, important e să asigure stăpânirea. Ce rezultă de aici? Există un interes de dominaţie susţinut de aiurea( care, concret, poate fi Rusia, S.U.A., Franţa etc., prin urmare cu localizări diferite, funcţie de conjunctura istorică dată) care filtrează privilegiul ontologic al omului şi îl distribuie istoric şi social. Această distribuire/diseminare nu ar trebui să nască privilegii istorice şi sociale- dacă sunt, ele sunt necesare metodologic, pentru activarea oamenilor concreţi, nu ontico- ontologic, adică social şi istoric, pe de-o parte, teologic- politic, pe de alta. Există şi aici o diferenţă ontologică între dimensiunea ontică: istorică şi socială, şi cea ontologică, a fiinţei, care, în acest caz, apare ca privilegiu(E necesar, cred, un dublu limbaj, ontologic şi teologic, pe care l-am putea reduce, cu riscul unilateralităţii, la un raport asimetric de putere, cam în sensul în care îl secularizează  Schopenhauer, ca raport între voinţă şi reprezentare). Dar problema deabia de acum se arată! Care/cum este inconştientul minorităţii conştiente? Este, adică, conştiinţa acestei minorităţi, şi a celor ce o compun, atât de dezinteresată încât să filtreze privilegiul ontologic al omului- de a fi în dialog cu Dumnezeu, de a-L cunoaşte şi recunoaşte istoric şi social- printr-o puritate constitutivă în diferenţiere şi regulativă în mediere? Folosesc conceptul de interes în sens kantian, adică drept satisfacţia/plăcerea ce o unim cu reprezentarea existenţei unui obiect. Acest obiect poate fi chiar propia fiinţă sau, de ce nu, existenţă. Dar, în cazul filtrării- diseminării, mai bine zis-, privilegiul ontologic al omului nu este cumva distorsionat de un interes? Nu este el trasformat(deşi poate în timp), adică, în privilegiu istoric şi social, de dominaţie, între popoare şi, social, între clase, care ajunge apoi să oculteze tocmai dimensiunea ontologică a privilegiului(cum e în cazul claselor sociale, în raportul schimbător, alternativ, stăpân- slugă, descris de Hegel)?- Fiinţa nu se mai arată oamenilor iar ei privesc totuşi chipul unor profesionişti ai iluziei, al minorităţii conştiente, al căror/ cărei incoştient nu mai este psihanalizat/scos la lumină de mult, de când au monopolizat diseminarea privilegiului ontologic al omului iar apoi şi l-au însuşit. Jocul devine deja foarte periculos, mortal, putem spune, chiar pentru fiinţa omului, nu numai pentru omul concret. Rezultatul se vede acum, în această criză profundă a omului alb! Criză de ctitorire, de înfiinţare, pentru că nu mai are mijloace de adunare a oamenilor sub semnul umanităţii lor: interogaţia şi ctitorirea, pe măsura răspunsului primit şi înţeles. Această umanitate  a fost dislocată şi a căzut în consum şi distracţie. Ce spunea Iorga, se poate particulariza: e bolnav sufletul omului alb! ,iar criza este ex-punerea pe toate nivelurile: eonomic, politic, cultural, spiritual(pneuma, spune Noul Testament) , adică, a acestei boli.
De ce oare minoritatea conştientă nu acceptă dialogul, care este cerut tocmai de caracterul conştient al ei? Dialogul este singurul spaţiu în care poate avea loc psihanalizarea/scoaterea la lumină a inconştientului ce însoţeşte caracterul conştient, învăţat/dobândit, al acestei minorităţi. Minoritatea conştientă ar trebui să fie în dialog cu alternativa ei, la fel de conştientă şi limitată, poate, şi ea- cele două nu sunt stăpâne ale adevărului, nici împreună, nici separat, ci el- adevărul- se arată prin ele, le foloseşte şi se ex- pune. Odată ex- pus, el se arată a nu fi exclusiv politic, ci, în aceeaşi măsură, economic şi theoretic, de ordin filosofic, spiritual chiar. El învăluie toată fiinţa omului şi o sus-ţine, o deschide către sine. Altminteri, avem de-a face cu aceeaşi dominaţie politică, cu aceeaşi înstăpânire şi minoritate conştientă care, metonimic, se numeşte pe sine mereu altfel. Comportamentul şi rezultatele le cunoaştem deja: vor fi aceleaşi, cu care ne-am obişnuit, până va veni cineva să ne amintească fiinţa şi  privilegiul pe care ea ni l-a dat (donaţia fiinţei) să-l trăim.Că noi putere nu avem împotriva adevărului, ci pentru adevăr.(Pavel, Corinteni,I, 13).

P.S.- În curând, în prelungirea acestui text, vom încerca o aplicaţie concretă, pe cazurile a două personalităţi, din secolul XX, ale românilor.

Să ne întoarcem însă la Dl. Djuvara, autorul a cel puţin o carte interesantă, mă refer, nu întâmplător, la Civilizaţii şi tipare istorice. Profilul etnic al românilor nu cred că s-a schimbat, ci, ceea ce pare să fie o schimbare a apărut, în primul rând, datorită industrializării în ritm forţat, făcută de comunişti pentru ca să scoată ţara dintr-o înapoiere istorică, specifică celor din Est, cu excepţia Cehoslovaciei şi, poate, a Poloniei. Nu poţi să fii ţară modernă, cu nivel de viaţă ridicat, cu 80% populaţie rurală şi 80% analfabeţi. Ce spun, nu-i propagandă comunistă, ci sunt date din literatura epocii interbelice, inclusiv din autori de dreapta, ca Mihail Manoilescu, de exemplu, sau, altul de stânga însă, P.N.Ţ.-istul Virgil Madgearu. Această industrializare a modificat raporturile dintre sat şi oraş. Dacă se ducea înaite de război la ţară, Dl. Djuvara era salutat cu săru’mâna boierule!, o relaţie nefirească, pentru că Domnia Sa ar fi trebuit să-l salute aşa pe ţăran, pentru că mâna aceea îl ţinea la Paris. Schimbarea de mentalitate, produsă în timpul comunismului, şi, cumva, deteriorarea profilului moral, în special după cele întâmplate în ’89, provin, în primul rând, din agresiunea existenţială la care au fost supuşi românii, ca altă dată în timpul invaziilor armate, de jaf, făcute de puteri străine. Românii trăiesc în insecuritate şi nu mai au nici bucăţica de pământ care să-i hrănească şi nici posibilitatea, în cazul că o au, să o facă  activă economic.  Discuţia de după prăbuşirea formei comuniste de organizare socială şi economică, formă produsă şi structurată pe modelul capitalismului, mai puţin forma proprietăţii(dar proprietate privată e şi în Bangladesh, în Paraguay, Columbia, Ecuador etc., fără rezultate în plan economic), adică: idustrializare, etica muncii, responsabilitate, productivitate, într-un cuvânt, ştiinţă, discuţia deci s-a purtat rapsodic şi în termenii răzbunării(un gânditor spunea: răzbunarea, care ţine loc de gândire!).  Nu s-a ţinut cont că acest comunism a apărut la Londra, unde Marx studia şi scria, pe banii lui Engels, la British Museum, că principiile de organizare sunt aceleaşi, cum am văzut, mai puţin lupta de clasă, supralicitată din motive ideologice şi de putere de către Lenin şi Stalin. Un om care a murit în puşcăriile comuniste, în anii ’50, economist şi teolog, în acelaşi timp, e vorba de Mircea Vulcănescu, ar fi spus, înainte de a muri, sacrificându-se, se spune, ca un creştin: Nu ne răzbunaţi! Ca intelectual, este, ca şi Petre Ţuţea, dealtminteri, peste toţi Tismănenii, Manoleştii,  sau mai ştiu eu ce alţi oropsiţi de comunism! Discuţia, după ’89, ar fi trebuit dusă în termenii moralei şi eticii, adică cu privire la principiile acţiunii, fie ea economică şi/sau politică. Din cele de mai sus, s-ar putea înţelege de ce românii au ajuns să regrete comunismul, cu excepţia lui Tismăneanu, Manolescu, a altora ca ei şi a îmbogăţiţilor de război, cum se spunea, acum a îmbogăţiţilor de revoluţie. Tot aşa, se poate înţelege de ce China este unde este, fiind, oroare!, comunistă ca organizare politică, capitalistă ca manifestare economică. Ori, românii s-au pierdut în lupta contra comunismului, ca altădată, în lupta împotriva capitalismului, până a venit Ceauşeşcu şi le-a cerut să ajungă din urmă şi să întreacă capitalismul, producâd mai mult şi mai bine decât cei de acolo, fiind mai creativi, adică!.

P.S.- Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, nici comunist, nici ceauşist, nici securist, nici, mai ştiu eu ce! Intenţia mea este o discuţie în cunoştinţă de cauză, asta înseamnă, teoretică, istorică, economică, politică. Prin urmare, nu vă obosiţi să mă catalogaţi, pentru că, dacă vreţi, îmi asum orice aşa-zisă clasificare, dar apoi, vă rog, să trecem la discuţii serioase şi responsabile, atât pentru respectul dintre noi, cât şi din respect şi grijă, pe cât ne duc puterile, de România şi de români. Nu e nici măcar vorba de naţionalism, dacă vorbesc aşa despre români, ci dorinţa să fie şi ei în rând cu lumea, la cele bune şi la foloase, nu numai la ponoase, căci merită.!

Iorga vorbeşte despre criza mondială, din anii 1929-1933, şi, după cum o prezintă, tipologic, ea este forma modernă a vechilor conflicte: epoca pe care o trăieşte, cea de criză, este, spune, una din cele mai nenorocite din istoria omenirii, chiar dacă nu se varsă sânge şi barbarii nu cutreieră oraşele ruinate. Spre deosebire de, să zicem, economişti, care văd în criză numai variaţiile îngrijorătoare ale monedei, sau, poate, de politicieni, care sunt încântaţi de aceasta şi vor s-o prefacă în baza unei noi politici, Iorga afirmă un lucru dealtminteri bine-cunoscut, anume că moneda oglindeşte starea producţiei şi a schimbului de mărfuri. Dar, continuă el, nu se înţelege că la baza acesteia din urmă nu e nici un alt factor material, ci însăşi starea morală a societăţii, aceia de la care vin toate în ultimă instanţă. E bolnav sufletul umanităţii! Şi, continuă, de trei ori pe zi măcar orice om cuminte trebuie să o strige în urechea tuturor nebunilor. La fel, putem spune şi noi  acum: e bolnav sufletul românilor! Şi boala este pandemică! Iorga pune în discuţie starea lumii nu plecând de la teorii economice, sociologice etc, constituite, toate, în situaţii de vorbire, funcţie de un interes de dominaţie( Marx adusese la suprafaţă interesul de dominaţie care se ascunde, aproape inconştient, în relaţiile de producţie şi care, configurează, cum pare să spună Iorga, starea producţiei  şi a schimbului de mărfuri), ci de la starea morală a societăţii, în care se văd/arată, dincolo şi, mai mereu, împotriva cuvintelor/discursurilor, virtuţile sufletului-în măsura în care sunt- şi dreptatea/dikaiosyne(cum o numeau vechii greci), din ordinea de drept, în care instinctul/voinţa de dominaţie se temperează, dacă nu chiar se frânge, sau este orientat/ orientată către Bine. Numai astfel, privilegiul ontologic al omului, de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu, de a fi, cu alte cuvinte, creator sau, cum spuneau isihaştii, împreună lucrător cu El, acest privilegiu deci, nu este confiscat şi transformat într-un privilegiu istoric şi/sau social, adică într-unul de înstăpânire şi deturnare a creaţiei  funcţie de un interes de dominaţie. Vrem nu vrem, aici ne aflăm în faţa unei bifurcaţii, care apare încă în secolul XVIII, anume cea dintre politic şi teologic( aşa cum e descrisă în mica lucrare kantiană: Răspuns la întrebarea: ce este luminarea?).

Iorga introduce discuţia despre  secolul XX  într-un context mai larg- el are în vedere modul de înţelegere a tradiţiei. Este evident că, dacă discută criza plecând de la starea morală a societăţii, cadrul este tradiţia, care, aici, înseamnă tradiţia creştină răsăriteană, ce priveşte modul omului de a se raporta la semeni, la sine, la cadrul natural, la lume, şi la Dumnezeu, cu formele de organizare socială pe care le generează. Oricine poate să spună că această tradiţie, comparativ cu cea occidentală, nu a dat roade, nu a dus la prosperitate, nu a permis dezvoltarea artelor şi ştiinţelor, într-un cuvânt, a ţinut omul într-o înapoiere culturală endemică. Starea de fapt pare să-i dea dreptate! Altceva am putea vedea dacă ne vom orienta după starea de morală a omenirii, cea care ne arată tipologia virtuţilor, ordinea de drept şi funcţia/statutul  raţiunii în economia fiinţei omului şi a existenţei sociale a acestuia. Din analiza prejudecăţilor  privitoare la trecut se înţelege, spune Iorga, ce prăpăd au făcut ideile abstracte, filosofice, sistematice, mania silogistică a secolului al XVIII-lea, dărâmând lucruri ca să puie în loc doar stîlpi cu inscripţii, pe atât de pompoase, pe cât de fără efect. Ne aflăm oare într-o situaţie similară?! Avem iar alţi stâlpi cu inscripţii, pe atât de pompoase, pe cât fără efect!? Altminteri cum să ne explicăm succesiunea crizelor: financiară, economică şi, la orizont, cea politică, de legitimitate! Aştept răspuns!